Bine ai venit in coltul plin de viata Nature Pharma!
Va prezentam un nou magazin online plin de plante, remedii,
tratamente si alimente sanatoase, ale caror efecte benefice le poti
simti si tu. Acest site s-a nascut din dorinta de a veni in
intampinarea voastra cu un magazin online cu profil naturist, care sa
ofere o cat mai larga gama de produse si de a le furniza intr-un
interval cat mai scurt de timp, insotite de servicii de calitate. Aici veti gasi produse pentru sistemul cardiovascular, imunitate, colesterol, prostata, vitamine, articulatii dar si multe altele. Vei
vedea cat e de simplu sa te bucuri de beneficiile plantelor, sa simti
ca ai forta, ca ai buna-dispozitie si ca poti realiza tot ce ti-ai
propus de-a lungul zilei pentru ca ai destula energie. Iar daca esti la
inceput de drum, e si mai bine pentru ca noi te ghidam cu sfaturi,
articole, retete si toate ingredientele unui stil de viata uimitor!
Dorinta Nature Pharma e sa ofere colete de "vitalitate",
bunadispozitie si energie, ambalate si livrate cu profesionalism. Iata
ce am pregatit pentru voi:* - Motivatie, exemple si ganduri noi in abordarea unui stil diferit de a trai, de a simti ca esti viu
* - Sfaturi si produse de prevenire si ameliorare si tratare a diverselor afectiuni
* - Solutii de relaxare, de rasfat, de ingrijire personala si sfaturi cum sa ne simti bine cu noi insine
* - Alimente
pentru bucataria traditionala, vegana, pentru cei care tin diete si nu
numai , precum si pentru stilul de viata raw food
* - Ghid de intretinere a sanatatii, trips and tricks
* - Cosmetice si detergenti
www.naturepharma.ro
Informaţii de actualitate ortodoxă
marți, 14 mai 2013
vineri, 12 octombrie 2012
Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787
Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787
Prigoana
contra clericilor si a credinciosilor care venerau icoanele se numeste
iconoclasm (distrugerea icoanelor) sau iconomahie (lupta contra
icoanelor).
Primul
imparat iconoclast a fost Leon III Isaurul (717-741). Prima masura
iconoclasta a fost porunca sa fie indepartate icoanele din biserici
(726).
Din
dorinta de a arata ca a lucrat in mod legal, Leon III a convocat pentru
17 ianuarie 730 un sfat al senatorilor si al celorlalti demnitari ai statului si ai Bisericii, cu scopul de a-i castiga pentru planurile sale iconoclaste.
Patriarhul Gherman care s-a opus iconoclasmului va fi inlocuit de Anastasie.
La
Constantinopol toti crestinii erau somati sa-si aduca icoanele in
pietele publice, spre a fi arse. Cine se opunea, era ars de viu sau
torturat, taindu-i-se o mana sau un picior.
Impotriva iconoclasmului a scris Sfantul Ioan Damaschin.
Respingand invinuirea ca prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie,
el concepe icoana ca simbol si mijlocitor cu sfantul reprezentat.
Astfel icoana are un rol multiplu : de a impodobi locasul de inchinare
(estetic); de a invata din istoria Bisericii (pedagogic) ; de a insoti cultul divin (latreutic) si de a mijloci harul divin (haric).
Dupa moartea lui Leon, lupta iconoclasta o va continua fiul sau Constantin V zis si Copronymos (741-775).
Daca
Leon al III-lea a lasat ca edictul de interzicere a icoanelor sa fie
sanctionat de consiliul suprem al Imperiului, fiul sau Constantin al
V-lea va convoca episcopii Imperiului la un sinod bisericesc pentru a se pronunta impotriva icoanelor. Astfel, in anul 754 s-au intrunit in mare sobor la Hieria. La
29 august 754, in forul din Constantinopol, s-au dat publicitatii
hotararile eretice ale acestui pseudo-sinod. Ca urmare a acestiu sinod,
cine indraznea pe viitor sa faca o icoana sau s-o cinsteasca, s-au s-o
aseze intr-o biserica sau casa particulara, in cazul ca era episcop sau
preot ori diacon, urma sa fie depus, iar daca era calugar sau laic sa
fie anatematizat si predat autoritatilor civile spre a fi judecat, ca
unul ce s-a declarat dusman al Tatalui ceresc si al dogmelor sfinte. Imparatul a dispus ca si moastele Sfintilor sa fie profanate
si arse.
Dupa
inchiderea sinodului, Constantin V a ordonat ca toate sa fie impodobite
cu tablourile imparatului, cu picturi inspirate din natura.
Urmasul lui Constantin al V-lea, a fost fiul sau Leon IV Chazarul (775-780), numit asa dupa mama sa Irina, prima sotie a imparatului Constantin V. Dupa moartea lui Leon IV, tronul bizantin a trecut in seama lui Constantin VI (780-797), un copil de 10 ani. In locul
minorului, conducerea a fost preluata de mama sa Irina (+802), care
oficial a impartit tronul cu fiul ei. Domnia ei a fost o binefacere
pentru crestinii rasariteni, care au putut din nou sa cinsteasca
icoanele.
Al VII lea sinod ecumenic s-a tinut la Niceea in anul 787. Sinodul s-a tinut intre 24 septembrie si 13 octombrie 787.
Imparateasa
si fiul ei au fost reprezentati prin doi demnitari superiori, papa
Adrian I prin arhipresbiterul Petru si abatele Petru de la Sfantul Sava,
iar patriarhii Alexandriei
si Antiohiei prin monahii Ioan si Toma. Din actele sinodului se stie ca
sedintele au fost conduse de patriarhul Tarasie. Numarul episcopilor
care au participat la acest sinod a fost intre 330 si 367. Afara de
membrii cu drept de vot au mai fost prezenti peste 130 arhimandriti,
egumeni si monahi. Sinodul a combatut punct cu punct hotaririle
pseudosinodului de la 754, contestandu-i-se calitatea de "adunare
ecumenica", intrucat la asa zisul "sobor bisericesc" nu au fost
reprezentati nici patriarhii Rasaritului, nici episcopul Romei. Hotararea sinodului, orientata dupa precizarile Sfantului Ioan Damaschin,
cuprindea urmatoarea decizie dogmatica : Este permis si chiar util si
bineplacut lui Dumnezeu a face icoane religioase si a le venera; dar
aceasta venerare sa fie numai cinstire, iar nu adorare, caci adorarea se
cuvine numai lui Dumnezeu. Cinstirea nu se adreseaza materiei icoanei
si astfel ea nu este idolatrie.
Curand dupa inchiderea Sinodului VII ecumenic
de la Niceea, Carol cel Mare (768-814) - care nu va recunoaste acest
sinod - a primit traducerea latina deformata a actelor sinodului si
atunci el a predat-o teologilor de la palat, comentand cu ei atitudinea
ce urma sa fie luata fata de Sinodul VII ecumenic.
Teologii franci au fost insarcinati sa alcatuiasca o scriere polemica
impotriva celor stabilite la Niceea, cunoscuta in istorie sub numele de
Libri Carolini.
Infrangerea
suferita in luptele cu bulgarii hanului Krum a facut ca armata sa
proclame imparat pe Leon V Armeanul (813-820), armean de origine si
iconoclast. Din al doilea an al domniei lui Leon V, din 814 luptele
iconoclaste au izbucnit din nou. La conducerea iconodulilor se aflau
Teodor Studitul, Nichifor Marturisitorul si calugarii.
Leon
V Armeanul a convocat un sinod. La sedinta I a sinodului din 815, s-a
rostit anatema asupra celor prezenti la Sinodul al VII-lea ecumenic,
anulandu-se toate hotararile aduse de acel sinod si declarand valabile
numai hotararile pseudosinodului de la 754.
Mai
tarziu patriarhul Metodie a convocat la sinodul de la Constatinopol, pe
toti episcopii, egumenii si monahii, care in decursul luptelor
iconoclaste au avut de suferit. Sinodalii au declarat valabile la 11
martie 843 toate hotararile celor sapte Sinoade ecumenice,
restabilind cultul icoanelor, rostind anatema asupra tuturor
iconoclastilor. Episcopii iconoclasti au fost destituiti, locurile lor
fiind ocupate de cei ce au avut de patimit in timpul domniei lui Teofil.
La sfarsit a fost compus un text special de anatematizare a tuturor
ereticilor; textul acesta si al tuturor dogmelor Bisericii, a intrat
apoi intr-un "sinodycon" special ca decizie sinodala, spre a fi citit
anual in intreaga Biserica, in prima Duminica din postul Sfintelor Pasti,
ca un avertisment general. Cum masura a fost luata in ajunul primei
duminici din postul pascal, duminica aceea, din 11 martie 843, a fost
denumita "Duminica Ortodoxiei" ca sa fie spre amintire despre biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.
Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681
Monotelismul. Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681
Sinodul II trulan (quinisext) din 692
In vremea lui Eraclie existau persoane care sustineau ca daca Hristos are o fire dumnezeiasca si o fire omeneasca, trebuie sa aiba si o dubla libertate de actiune si vointa. Dimpotriva, alte persoane spuneau ca daca Hristos
constituie o singura persoana si in virtutea principiului ca vointa
omeneasca urmeaza intru toate vointei divine, urmeaza ca El are o
singura vointa si o singura energie.
Pentru
imparatul Eraclie (610-641) importanta era buna intelegere, avand in
vedere ca printre preocuparile lui principale se numara si campania
impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute
in timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, imparatului
i-a fost dat sa constate o totala lipsa de loialitate a maselor
monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor. Impotriva
acestei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica
bisericeasca inaugurata de Eraclie a fost concentrata in gasirea unui
compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa castige Imperiului pe
monofiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia
data imparatului de cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii
moderati ar fi gata sa primeasca hotararile Sinodului de la Calcedon in
cazul ca Biserica greceasca ar accepta invatatura ca in Hristos
sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o
Eraclie ca puntea de unire intre dogma ortodoxa si monofizism.
Cel
care s-a ridicat impotriva invataturii propuse pentru compromis a fost
eruditul calugar palestinian Sofronie. El zicea : cel ce admite ca
Hristos are o singura energie, nu poate sa admita decat o singura
natura, iar cel ce crede in existenta a doua naturi nu poate decat sa
admita o dubla sfera de actiune.
Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Dupa inchiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului
a adresat o scrisoare sinodala celor mai insemnati conducatori
bisericesti, dezvoltand invatatura ca fiecare din cele doua firi ale lui
Hristos trebuie sa-si aiba si vointa sa, caci altfel nu ar fi depline,
deoarece vointa este o insusire necesara a firii. A sustine ca Hristos a
avut numai o singura vointa inseamna a afirma ca a avut o singura fire.
Prin urmare, invatatura despre o singura vointa sau monotelismul nu
este altceva decat un monofizism prelungit.
Ca
sa puna capat disputelor care framantau Biserica Rasaritului, Eraclie a
dat la 638 un edict de credinta, in care se ordona cu asprime sa se
admita numai o vointa in Iisus Hristos, interzicand intrebuintarea
expresiilor "una sau doua energii in Hristos".
In anul 641 imparatul moare, i-au urmat la tron fiii sai Constantin al III-lea (641) si Eraclie cel Tanar.
Imparatul Constans al II-lea pentru a ajunge la un compromis, emite in
septembrie 648 a emis un edict dogmatic, "Typos". Prin publicarea
noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale
legilor de stat, orice fel de discutii cu privire la una sau doua
energii, precum si referitor la una sau doua vointe in persoana
Mantuitorului.
"Typos"-ul n-a putut satisface nici pe ortodocsii convinsi, nici pe adevaratii monoteliti.
La
5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papa Martin I (649-653), care in
octombrie 649, a tinut in biserica Mantuitorului din palatul Lateran
din Roma un sinod in care a condamnat "Typos"-ul si erezia monotelita,
declarandu-se pentru: doua naturi unite, care nu se confunda, doua
vointe naturale, divina si umana si doua lucrari naturale, divina si
umana in perfecta armonie.
Papei
Martin i se va rosti sentinta de condamnare la moarte, dar la
staruintele patriarhului capitalei Paul II, imparatul i-a schimbat
pedeapsa in exil, trimitandu-l la Cherson, unde papa a murit in anul
655.
O soarta asemanatoare o va avea si Sfantul Maxim Marturisitorul. Moare in fortareata Semalion, in apropierea localitatii Muri de astazi.
Lui Constans II i-a urmat fiul sau Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Barbosul). El va convoca al VI-lea Sinod ecumenic
la Constantinopol. Ca reprezentanti ai scaunului roman, noul papa
Agathon (678-681), a delegat pe episcopii Abundantiu de Paterno, Ioan de
Reggio si Ioan de Porto, precum si alti clerici. Imparatul a instiintat
pe patriarhul Gheorghe (679-686) si prin intermediul lui si pe
patriarhul Macarie de Antiohia si pe mitropolitii
si episcopii supusi jurisdictiei lui, sa se prezinte la sinod. Din
cauza ca resedintele scaunelor de Alexandria si Ierusalim se aflau sub
ocupatie arabo-islamica, au fost reprezentate de preotii Petru si
Gheorghe.
Sinodul
VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septembrie 681 la
Constantinopol, intr-o sala boltita a palatului imperial, din care
cauza i s-a mai zis si "sinodul trulan". Au participat la el 174
episcopi. Imparatul a participat la primele sedinte si la ultima. In
sedinta a 18-a din 16 septembrie 681, in prezenta imparatului, s-a
publicat in mod solemn marturisirea de credinta, care invata ca "in Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi,
neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si
neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii
celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotita fara
lucrare sau fara vointa. Marturisirea de credinta alcatuita de cei 174 de parinti a fost semnata de imparatul Constantin
al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului
obligatorii pentru toti crestinii, avertizand pe cei ce nu le vor
recunoaste ca vor fi loviti cu pedepsele cele mai aspre. La cererea
sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci exemplare si
trimisa celor cinci scaune patriarhale.
Disputele
monofizite si monotelite au slabit mult disciplina Bisericii. Tot mai
mult s-a simtit nevoia intaririi ei, din cauza ca nici la Sinodul V si
nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci imparatul
Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod
la Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului
imperial in care se tinuse si.-Sinodul VI ecumenic.
Din aceasta cauza a capatat numele de "al doilea Sinod trulan".
Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispozitii disciplinare a
sinoadelor de la 553 si 680-681, s-a numit si "sinodul quinisext" sau al
"cinci-saselea" ecumenic.
Cele 102 canoane date de acest sinod au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si ritului bisericesc.
Sinodul a intarit hotararile dogmatice si canoanele apostolice si ale Sinoadelor ecumenice de pana atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor Parinti bisericesti; s-a recunoscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma; s-a oprit pictarea Mantuitorului in chip de miel; s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica romana, precum si practica apuseana de a manca branza, lapte si oua in postul cel mare.
Din
cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara drepturile
patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si
obiceiuri ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.
Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553
Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553
Mitropolitul
Teodor Askidas si imparateasa Teodora, l-au convins pe Justinian ca
pentru a impaca pe monofiziti cu Biserica Ortodoxa, ar trebui sa fie
condamnate "cele trei capitole", adica scrierile lui Teodoret de Cir
contra lui Chiril al Alexandriei si contra sinodului din Efes ; epistola
lui Ibas din Edesa adresata episcopului Maris din Ardasir (Persia) si
persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia.
La 544, imparatul va da un edict teologic de condamnare a "celor trei capitole".
Primii
apuseni care au pornit in public lupta impotriva edictului din 544, au
fost episcopii Daciu de Milan si Facund de Hermiane. Episcopul african
Pontian a scris imparatului ca desi scrierile condamnate nu sunt
cunoscute in Africa, infiereaza procedura intrebuintata, deoarece au
fost sanctionati unii care nu se mai pot apara. La fel a procedat si
diaconul Fulgentiu Ferrand din Cartagina.
La
547, papa Vigiliu a venit la Constantinopol, invitat de Iustinian spre a
lua atitudine impotriva "celor trei capitole". Sosit in Capitala, a
refuzat pentru o vreme sa stea de vorba cu patriarhul Mina si cu
episcopii care semnasera edictul imperial.
S-a lasat convins de argumentele imparatului si ale Teodorei si a
aderat la condamnarea "celor trei capitole". La 15 aprilie 548, la un
simulacru de sinod, la care au participat 70 de episcopi, care
refuzasera sa semneze edictul imperial, Vigiliu, prin faimosul sau
"Judicatum" trimis patriarhului Mina, a acceptat condamnarea lui Teodor
de Mopsuestia si a scrierilor indicate ale lui Ibas de Edessa si ale lui
Teodoret de Cir si contra celor "12 Anatematisme" ale Sfantului Chiril al Alexandriei.
Diaconul
Fulgentiu Ferrandus din Cartagina s-a ridicat impotriva atitudinii
episcopului roman, criticandu-i actul de tradare. Episcopul Facundus de
Hermiane a luat si el apararea traditiei apusene si a Sinodului
calcedonian. Chiar si diaconii Bisericii romane, Rusticus si Sebastian,
nepotul lui Vigiliu, s-au ridicat impotriva lui.
In
Africa, Dalmatia, Scitia, Iliric si chiar in Galia, s-au tinut sinoade
de protest. Episcopii din Africa au tinut un sinod la 550, excomunicand
pe Vigiliu.
In vara anului 550, Justinian si Vigiliu au cazut de acord sa fie convocat un sinod ecumenic.
In vara anului 551, imparatul, indemnat de Teodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de "Marturisirea de credinta a imparatului Justinian contra celor trei capitole".
In urma acestui edict, Vigiliu a rupt orice comunitate cu patriarhul Mina si cu Teodor Askida. Episcopul Romei s-a refugiat cu 11 episcopi latini si 2 africani in biserica Sfantul
Petru, lovind cu anatema in patriarhul Mina si in Teodor Askida.
Trecand prin mai multe peripetii, in noaptea de 23 decembrie 551 a
reusit sa treaca Bosforul, adapostindu-se in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon. De acolo, in ianuarie 552, a publicat un alt decret de condamnare a patriarhului Mina si a lui Teodor Askida.
Presedintia sinodului V ecumenic
a avut-o Eutihiu. La deschiderea sinodului au fost prezenti Apolinarie
de Alexandria, Domnus de Antiohia, trei reprezentanti ai patriarhului
Eustahiu de Ierusalim si alti 145 episcopi, din care numai 8 latini.
Vigiliu nu a participat, motivand ca e bolnav. Sinodalii au lucrat in
sase sedinte, pana la 19 mai.
Justinian a recunoscut autoritatea celor patru sinoade ecumenice
anterioare, si a propus condamnarea "celor trei capitole" astfel, ca
sa nu fie prejudiciata de fel autoritatea deciziilor de la Calcedon;
apoi a aprobat condamnarea lui Origen, a lui Didim cel Orb, si a lui
Evagriu din Pont pentru adeziunea la apocatastasa origenista. Vigiliu
in schimb a alcatuit separat un memoriu, numit "Constitutum", in care,
la 24 mai, refuza sa recunoasca condamnarea "celor trei capitole". Acum
gestul lui necesita o sanctiune. Astfel in sedinta a 7-a din 26 mai, a
fost luat in dezbatere "cazul Vigiliu", pentru ca a absentat voit de la
sesiunile sinodului si nu a avut o tinuta consecventa in problema "celor
trei capitole", infruntand insusi sinodul. In sedinta a 8-a din 2
iunie, a fost formulata decizia de condamnare in sens ortodox a "celor
trei capitole" si au fost din nou anatematizati Arie, Macedonie,
Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. Intreaga condamnare a fost
cuprinsa in 14 anatematisme, si publicata prin cele 13 puncte din
edictul imparatului Justinian. "Cele trei capitole" condamnate sunt :
Teodor episcop de Mopsuestia (392-428), persoana si opera; Scrierile lui
Teodoret, episcop de Cir (433-458), indreptate contra Sfantului Chiril
al Alexandriei si contra Sinodului III ecumenic din 431 ; Scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (435-457), adresata episcopului Maris de Ardasir, in Persia, contra Sfantului Chiril al Alexandriei.
La
23 februarie 554 Vigiliu si-a revocat primul memoriu publicand un al
doilea "Constitutum", in care si-a retras toate afirmatiile anterioare,
accentuand condamnarea "celor trei capitole".
Amintim
ca opozitia episcopilor din Venetia si Istria impotriva sinodului de la
553, precum si impotriva scaunului roman, e cunoscuta sub numele de
schisma istro-venetiana. In decursul acestei schisme, episcopii
schismatici si-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de
Aquileea, care si-a luat resedinta la Grado, in apropierea Aquileei pana
la impacarea din 607.
Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451
Monofizismul. Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451
1. Eutihianismul sau monofizismul
Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem invatatura din Alexandria despre unirea celor doua firi
din persoana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua
firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a
primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea
omeneasca luata de Mantuitorul la intrupare a fost absorbita de firea
Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura
fire, numai firea dumnezeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu
omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti,
n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o
forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar
pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul
ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.
Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divimo-umana.
Consecinta
ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe
langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se
nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui
Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.
2. Sinodul de la Constantinopol din 448
Denuntat
patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de
episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat sa-si expuna
doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la
Constantinopol, la care au participat episcopii aflati in capitala.
Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de
22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire : "Recunosc ca inainte
de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa
unire nu recunosc decat o singura fire". In urma
acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul
local din Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata
de 30 de episcopi si 23 de egumeni.
3. Sinodul talharesc de la Efes (449).
Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca
invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod,
care a fost convocat la Efes, pentru luna august 449.
Eunucul
Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti
sa vina la sinod episcopii banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie.
Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit pe
patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a
deschis la Efes, in biserica Sfanta Maria, la 8 august 449, presedintia
fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.
Dezbaterile
sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Astfel s-a
retras dreptul de vot al ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local
din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.
Dioscor
al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii ortodoxe
despre existenta celor doua firi in persoana Mantuitorului si a impus
monofizismul ca doctrina ortodoxa.
Papa
Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes
in 449, a numit acest sinod : "sinod talharesc", nume care i-a ramas in
istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare a respins
toate hotararile sinodului talharesc.
4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451
La
28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul
Bizantului a revenit, in lipsa unui mostenitor, sorei sale Pulheria.
Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au
hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.
Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon.
Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra
neajunsa de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti
erau din Rasarit.
Papa
Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecumenic din
Calcedon 5 delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre
sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati incidental
la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor.
Imparatul
Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut
proclamarea solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvantarea
de inchidere a sinodului.
In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta: "Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos,
desavarsit in Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat
si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa
Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate
asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de
toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele
cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu,
Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi,
in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit,
deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se
mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o singura
persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau
despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul,
Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii
si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".
Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.
In
concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa
realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand
intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.
Sinodul III ecumenic de la Efes din 431
Sinodul III ecumenic de la Efes din 431. Nestorianismul
Scoala antiohiana invata ca unirea dintre cele doua firi ale Mantuitorului a fost numai morala si consta numai din armonia conlucrarii celor doua firi. Concluzia acestei invataturi era ca nu se cuvine inchinare trupului Domnului, iar expresiile : "Nascatoare de Dumnezeu, Dumnezeu s-a nascut, Dumnezeu a patimit" - sunt eronate.
Dimpotriva,
Scoala alexandrina invata ca cele doua firi erau unite in chip real.
Expresiile "Dumnezeu s-a nascut, a patimit, Nascatoare de Dumnezeu" erau
considerate ca ortodoxe.
Nestorianismul
Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos exista doua-persoane - persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii si persoana umana sau istorica a lui Iisus Hristos, cu care s-a nascut din Fecioara Maria.
De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism.
Aceasta conceptie eretica despre existenta a doua persoane in Iisus
Hristos ducea la afirmatia ca Dumnezeul-Tatal a avut doi fii.
Consecinta
acestei erezii era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu ca
sa merite a fi numita "Nascatoare de Dumnezeu" ci a nascut pe omul Hristos si de aceea trebuie numita "Nascatoare de om", sau cel mult "Nascatoare de Hristos".
La
11 august 430, Celestin a convocat un sinod la Roma care si-a insusit
doctrina Sfantului Ciril in privinta hristologiei. Teoria lui Nestorie
despre "cei doi fii ai lui Dumnezeu", a fost declarata erezie.
Calugarul Casian, originar din Scythia Minor (Dobrogea), a fost
insarcinat sa studieze in amanunt invataturile lui Nestorie. Rezultatul
cercetarilor sale a fost alcatuirea unui studiu cu privire la
intrupare (De incarnatione), in care a combatut erezia nestoriana.
In noiembrie 430, Ciril a tinut un sinod in Alexandria. Hotararile dogmatice
ale acestui sinod le-a cuprins intr-o lunga epistola sinodala, adresata
lui Nestorie, aratand ca natura umana nu s-a cufundat in cea divina, ci
Cuvantul s-a unit ipostatic cu natura umana. La sfarsitul scrisorii, a
alaturat faimoasele sale "12 capitole", care contineau pe scurt tot
ceea ce trebuia sa anatematizeze Nestorie, daca voia sa mai ramana in
comuniune cu celelalte Biserici. Mai tarziu, celebrele "12 capitole" au
fost numite Anatematismele lui Ciril din Alexandria.
Sinodul al III-lea ecumenic s-a tinut la Efes intre 22 iunie si 31 iulie 431.
Sfantul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, in catedrala Sfintei Fecioare Maria
din Efes. Nestorie nu a dorit sa se prezinte in fata sinodului, iar
atat comisul Candidian cat si cei 68 de episcopi din Asia au protestat
pentru deschiderea sinodului, pentru ca episcopii din Asia nu sosisera.
Cei
198 de episcopi, luand ca baza cele 12 anatematisme ale Sfantului Ciril
si alte texte din scrierile Sfintilor Parinti, in deosebi, din Sfintii
Vasile cel Mare, Grigorie
de Nazianz si Grigorie de Nisa, au declarat ca in Iisus Hristos sunt
doua firi, una divina si alta umana, dar o singura persoana, cea divina a
Fiului lui Dumnezeu.
Nestorie a fost destituit din demnitatea arhiereasca si excomunicat la 22 iunie 431.
A
doua zi dupa tinerea sinodului, hotararea rostita de Parintii episcopi
a fost adusa la cunostinta lui Nestorie, a credinciosilor din Efes si a
clericilor si credinciosilor din Constantinopol. Contra ei a
protestat delegatul imparatului. Cinci zile dupa deschiderea
sinodului, a sosit la Efes si Ioan al Antiohiei cu episcopii din Asia.
Informat de cele petrecute, si-a convocat prietenii la un sinod,
declarand nule si fara valoare hotararile luate de Ciril si episcopii
intruniti cu el. Ei au anatematizat pe Ciril, autorul celor 12
Anatematisme. Ambele sinoade, atat cel prezidat de Ciril, cat si cel
prezidat de Ioan de Antiohia, au adus la cunostinta imparatului Teodosie
II hotararile lor. Dupa primirea rapoartelor, Teodosie II a trimis la
Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie, ca sa comunice episcopilor
ca socoteste nule si fara valoare hotararile luate la 22 iunie.
Trebuie
amintit ca sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin al Romei,
s-au mai tinut in prezenta lor inca sase sedinte, conduse tot de Ciril.
Au fost examinate din nou invataturile lui Nestorie, iar in ziua de 11
iulie, in sedinta a III-a, s-au aprobat toate hotararile luate in
sedinta din 22 iunie. Nestorie, Ioan al Antiohiei si prietenii lor, au
fost excomunicati.
Imparatul
a destituit atat pe Nestorie, cat si pe Ciril si Memnon, ordonand
intemnitarea lor. Dupa indelungate negocieri imparatul a revenit asupra
deciziei privitoare la exilarea lui Ciril al Alexandriei si Memnon al
Efesului, reasezandu-i in scaunele lor. Dimpotriva, Nestorie a fost
exilat in Manastirea Sfantul Euprepiu de langa Antiohia, unde fusese tuns in calugarie, iar in locul sau la Constantinopol a fost adus Maximiam.
Dupa
inchiderea sinodului, sciziunea a continuat totusi intre cei din
Alexandria si cei din Antiohia. Episcopii din Antiohia erau acum
suparati si pentru alegerea lui Maximian la Constantinopol. In
sinoadele tinute la Tars si Antiohia, s-a reinnoit anatema contra
Sfantului Ciril. Imparatul Teodosie II a propus lui Ciril al Alexandriei
si Ioan al Antiohiei sa se intalneasca la Nicomidia pentru impacare.
Desi intrevederea ceruta de Teodosie II n-a avut loc, totusi, in urma
multor discutii si tratative, s-a ajuns la un acord. Ioan al Antiohiei a
trimis la Alexandria pe episcopul Paul de Emesa, cu o formula de
credinta care recunostea expresia «Nascatoare de Dumnezeu» si
invatatura ca in unica persoana a Mantuitorului sunt doua naturi: dumnezeiasca si omeneasca.
Impacarea
dintre patriarhul Ioan al Antiohiei si Ciril al Alexandriei s-a facut,
dupa doi ani de discutii si corespondenta, la 12 aprilie 433.
Nestorie
moare in exil pe la 450. Din ordinul imparatului, toate scrierile lui
Nestorie au fost arse. Persecutat fara crutare, nestorianismul si-a
gasit un refugiu, dupa 431, la marginea Imperiului, in scoala de la
Edesa. In 489, cand, din ordinul imparatului Zeno, scoala a fost
inchisa, nestorienii, nemultumiti cu stapanirea Bizantului, au trecut in
Persia. In Persia, nestorienii au infiintat la Nisibe o scoala sub
conducerea mitropolitului Barsuma, un nestorian infocat. Din Persia,
nestorianismul s-a intins, in Mesopotamia, Arabia, si chiar pana in
India si China de Vest.
Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381
Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul
1. Erezia pnevmatomahilor
- a aparut ca o noua forma a arianismului. Negarea Dumnezeirii lui
Iisus Hxistos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine in discutie si Dumnezeirea Sfantului Duh.
Denumirea
de macedonieni li s-a dat dupa numele episcopului semiarian Macedoniu,
depus din scaun in 360 de sinodul din Constantinopol, ca eretic. Dupa
moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmatomahilor a preluat-o diaconul
Maratoniu, hirotonit de Macedoniu de Constantinopol episcop de
Nicomidia, de la care au primit numele de maratonieni.
Pnevmatomahii sau macedonienii au tinut in 376 un sinod, la Cizic. In acest sinod, au adoptat o formula de credinta, in care afirmau ca Sfantul Duh este creat.
In
vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental,
intrunindu-se in sinodul de la Sirmium sub presedintia episcopului
locului Anemius si a Sfantului Ambrozie al Milanului, au condamnat
odata cu erezia arienilor si erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor,
raspandita atunci in Rasarit.
Pnevmatomahii
sau macedonienii nu aveau o doctrina bine precizata. Ei admiteau
Dumnezeirea Tatalui si a Fiului, cei mai multi acceptau
consubstantialitatea Fiului cu Tatal, dar refuzau sa recunoasca
consubstantialitatea Sfantului Duh cu Fiul si cu Tatal, si negau
Divinitatea Lui, socotindu-L doar "Duh" sau "Spirit", superior naturii
spirituale a ingerilor.
2. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381.
In
381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind sa restabileasca linistea si
ordinea in Biserica, a convocat pe intaistatatorii Bisericii din
jumatatea orientala a Imperiului sau la un Sinod ecumenic.
Sinodul s-a deschis in Constantinopol, la inceputul lunii mai 381 si a
durat pana la 9 iulie acelasi an. Au participat 150 de episcopi, printre
care mai de seama au fost urmatorii : Meletie al Antiohiei, Grigorie
de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim,
Diodor de Tars s. a. La Sinodul II ecumenic a participat si Gerontius
sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanta), in Scythia
Minor. Ceva mai tarziu au fost prezenti si episcopii din Egipt si
Iliricul oriental, in frunte cu Timotei al Alexandriei si Aholiu sau de
Tesalonic. La sinod, au participat si 36 episcopi pnevmatomahi, in
frunte cu Eleusiu de Cizic si Marcian de Lampsac.
Papa
Damasus al Romei (366-384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecumenic
nici un delegat, deoarece episcopii din Occident si din provinciile
Iliricului occidental pregateau tinerea unui sinod al lor, convocat de
imparatul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie
381, la Aquileea.
Presedintia Sinodului II ecumenic
a avut-o la inceput, episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), fiind
cel mai in varsta dintre sinodali. Dupa moartea lui Meletie, la
sfarsitul lunii mai 381, presedintia Sinodului i-a revenit, de la
inceputul lunii iunie, Sfantului Grigorie de Nazianz, recunoscut de
Sinod episcop al Bisericii din Constantinopol, in calitate de episcop al capitalei Imperiului de Rasarit, Roma cea Noua.
Episcopii
egipteni, invidiosi pe prestigiul scaunului capitalei si pe Sfantul
Grigorie insusi, suparati mai ales ca trimisul lor Maxim Cinicul a fost
depus din treapta arhieriei si alungat in chip rusinos din
Constantinopol, au refuzat sa ia parte la sfanta liturghie, oficiata de Sfantul Grigorie de Nazianz in fata Parintilor Sinodului, sub pretext ca alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necananica.
El a demisionat, dupa toata probabilitatea, la 30 iunie 381, atat de la presedintia Sinodului, cat si din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol.
In locul Sfantului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop al
Bisericii de Constantinopol un laic in varsta inaintata, Nectarie
(381-397), catehumen inca, care a trebuit sa fie mai intai botezat, apoi
a primit pe rand harul diaconiei, al preotiei si arhieriei.
Sub
presedintia lui Nectarie, episcopii prezenti au rostit anatema, dupa
cum ne confirma primul canon al Sinodului, contra tuturor ereziilor,
indeosebi contra diferitelor fractiuni ariene, eunomienii sau anomienii,
arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiti in text si
pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor - urmasii antitrinitarului
modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor - aderentii lui Marcel de
Ancira (+374), a fotinienilor - adeptii lui Fotin de Sirmium (+ 376),
si apolinaristilor - sustinatorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea
Siriei
(+ 392).
Parintii Sinodului au redactat de asemenea o definitie sau expunere dogmatica, prin care marturiseau consubstantialitatea si deosebirea celor trei persoane
divine, pentru a combate pe pnevmatomahi, precum si intruparea
desavarsita a Cuvantului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia
lui Apolinarie.
Sinodalii au completat Simbolul niceean cu inca 5 articole de credinta, care stabilesc invatatura Bisericii despre Sfantul Duh si despre Biserica. Despre Sfantul Duh, se accentueaza ca El este "Domnul de viata facatorul care de la Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit".
Despre Sfanta Biserica, articolul IX al Simbolului arata lamurit ca, potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, este "una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca".
Recitarea regulata a Simbolului la Sfanta Liturghie a fost introdusa mai intai la Antiohia, in 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o masura contra hotararii dogmatice a Sinodului IV ecumenic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fara ca prin aceasta sa poata fi servita cauza lor.
Patriarhul
Constantinopolului Timotei (512-518) a poruncit ca la fiecare slujba sa
se rosteasca Simbolul niceean, simbol se rostea numai o data pe an, in
Vinerea Patimilor, cand catehumenii il rosteau in vederea primirii
botezului. Mai tarziu, in 567, Simbolul niceean a fost inlocuit,
printr-un edict dat de imparatul bizantin Justin II (565-578), cu
Simbolul constiantinopolitan, care se rosteste pana astazi la sfanta
liturghie si la celelate servicii religioase, in toate Bisericile Ortodoxe ale Rasaritului.
3. Condamnarea apolinarismului.
Marturisirea sau expunerea dogmatica a Sinodului II ecumenic a condamnat si erezia lui Apolinarie de Laodiceea.
Sinodul I ecumenic de la Niceea
Arie
- originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop
Paul de Samosata, a fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un
aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe Eusebiu al
Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea si Leontie al
Antiohiei. Dupa terminarea studiilor, a venit la Alexandria, unde, a
fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul
Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai insemnata
din cele noua biserici ale Alexandriei.
Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleaca din Egipt spre Palestina la Eusebiu al Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul sau coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei.
Din cauza neintelegerilor aparute, Constantin cel Mare a invitat pe intaistatatorii Bisericii la un sinod ecumenic, unde urma sa fie luate masurile necesare contra lui Arie.
Sinodul
I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana
la 25 august acelasi an. La sedinta deschiderii oficiale si la cea de
inchidere a asistat insusi imparatul Constantin.
Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a
palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al
Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328). Traditia bisericeasca
a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la
Niceea. Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si
au condamnat-o.
Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului. Se remarca in gandirea lui Arie conceptii rationale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:
1. Dumnezeu-Tatal singur este principiul necreat si nenascut. Denumirea de Tata cuprinde inevitabil in sine intaietatea sau superioritatea fata de Fiul.
2. Fiul e creat din vointa Tatalui, dar nu din fiinta Lui, ci
din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are existenta inainte de timp,
dar nu din eternitate, caci a existat un timp, cand El nu era.
3. Desi Fiul este dupa fiinta Sa o creatura, schimbabil, marginit, imperfect si chiar capabil de a pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar si timpul.
4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creatia
lumii, fiindca Dumnezeu cel prea Inalt nu putea crea universul material
decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Aceasta este o idee
gnostica si eretica, dupa care materia este rea in sine, iar Dumnezeul
suprem nu se poate atinge direct de materie, caci s-ar intina de
aceasta.
5. La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatalui. Fiul poate fi numit si El Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatal, a devenit un Fiu adoptiv al Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate imprumutata din divinitatea Tatalui.
Parintii
Sinodului s-au impartit in trei directii: unii, in frunte cu Alexandru,
Osiu, diaconul Atanasie s. a. sustineau credinta adevarata ortodoxa ca Iisus Hristos
este si Dumnezeu si om; altii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al
Marmaricii si inca vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar
altii, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia, tineau calea de mijloc. Acesta
a prezentat in Sinod o formula de credinta
in care raportul dintre Tatal si Fiul era numit cu termenul omiousios
"asemanator dupa fiinta cu Tatal" in loc de omoousios "deofiinta cu
Tatal", cum afirma doctrina ortodoxa. Aceasta insemna mentinerea ereziei
ariene sub o formula camuflata.
Membrii
Sinodului au respins formula. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii
sinodali au hotarat ca invatatura formulata in Sinod sa fie redactata
intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8 incepe cu
marturisirea: "Credem si intru Duhul Sfant".
In Simbolul niceean, s-a fixat invatatura despre Dumnezeirea Fiului, in partea intai, se recunoaste ca Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos,
este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut,
deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut", iar in partea a doua,
se anatematizeaza ideile principale ale lui Arie si anume : ca Fiul a
fost creat in timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau
fiinta decat Tatal si este schimbabil.
Cei
care au refuzat sa semneze Simbolul niceean au fost depusi din scaunele
lor si exilati in Iliric, dupa toata probabilitatea la sud de
Singidunum (Belgrad).
Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui. Sinodul a stabilit ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca Pastile in Duminica intai
dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Daca i se
intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor, crestinii amanau sarbatoarea Pastilor in Duminica urmatoare, sau il sarbatoreau cu o saptamana mai inainte.
Pe
langa erezia lui Arie si rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat
si alte probleme : schisma lui Novat, a lui Melitie si erezia lui Pavel
de Samosata, antitrinitar dinamic, care socotea ca cele trei persoane
ale Sfintei Treimi
sunt doar niste "puteri" impersonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul
a hotarat, prin canonul 19, ca aderentii lui Pavel de Samosata, sa li
se ceara, in cazul cand vor sa revina la Biserica Ortodoxa,
Botezul in numele Sfintei Treimi. Cu privire la melitieni putem spune
ca cei hirotoniti de el puteau sa ramana in functiile lor, cu conditia
sa ceara confirmarea de la Arhiepiscopul Alexandriei, prin punerea
mainilor.
Simbolul
de credinta niceean, le-a ingaduit preotilor novatieni sa-si reocupe
posturile avute. Drept garantie, ei trebuiau sa dea o declaratie scrisa,
marturisind ca vor respecta toate hotaririle Bisericii Ortodoxe.
Trebuie
amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru
observarea celibatului, nu numai de catre episcopi, ci si de preoti si
diaconi. Impotriva propunerii episcopului Osiu al Cordobei, ca pe
viitor preotii si diaconii
sa nu mai aiba dreptul de a locui Cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul
eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat
cinstea si vrednicia Tainei casatoriei.
Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data,
inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai departe viata impreuna cu
sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celibatari sa nu mai aiba
dreptul sa incheie o casatorie.
Conciliul II Vatican
La doar trei luni de la instalare, papa Ioan al XXIII-lea anunţă convocarea unui conciliu având drept temă înnoirea internă (aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient problemelor lumii contemporane. Acesta avea să fie al XXI-lea conciliu al Bisericii Catolice, dar va rămâne în istorie drept Vatican II.
Ioan al XXIII-lea era preocupat de viitor, şi nu se mulţumea cu accepţiunea tradiţională în care Biserica era prezentată aidoma unei cetăti asediate. Simţea că venise vremea pentru o biserică dinamică, mult mai deschisă şi mai puţin reacţionară. Conciliul Vatican II a marcat într-adevăr o revoluţie în viaţa Bisericii Catolice nu pentru că ar fi adus noutăţi dogmatice, ci pentru că a schimbat percepţia bisericii asupra ei înşăşi şi asupra societăţii în ansamblu impunând o atitudine generală de deschidere.
Lumea catolică era divizată între o minoritate compusă din episcopii din Europa occidentală şi Orientul Apropiat ce se pronunţa pentru reforme prudente şi o majoritate formată din episcopii din Italia, Spania, Irlanda, America latină şi ţările comuniste care păstrau o atitudine conservatoare. Regiuni precum SUA, Brazilia şi ţările în care catolicismul era prezent doar ca misiune erau scindate între reformişti şi conservatori.
Pe lângă participarea obişnuită a episcopilor [2] , la Conciliul Vatican II au fost invitaţi să participe ca experţi consultanţi cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (aproape 450), precum şi observatori din partea celorlalte confesiuni creştine (aproape 80 de delegaţi ortodocşi şi protestanţi) care au avut chiar şi posibilitatea de a interveni. Aşa ceva nu se mai întâmplase în cadrul niciunui conciliu catolic. Printr-o astfel de organizare Biserica Catolică dădea un ton clar în privinţa deschiderii către actualitate şi ecumenism [3].
Papa Ioan al XXIII-lea a deschis lucrările Conciliului Vatican II pe 11 octombrie 1962. Conciliul s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani (în patru sesiuni de toamnă) şi s-a încheiat în 8 decembrie 1965. În cadrul fiecărei sesiuni se dezbăteau „schemele” (documente de lucru, schiţe) pregătite anterior de comisii de specialitate, după care se vota forma finală.
Prima sesiune a avut loc între 22 octombrie – 8 decembrie 1962. Timpul a fost dedicat lucrărilor pregătitoare (formarea diverselor comisii) şi s-au dezbătut schemele propuse de comisiile pregătitoare cu privire la reforma liturgică, revelaţie şi unitatea Bisericii. Din păcate Ioan XXIII nu a putut să vadă nici un rezultat direct al Conciliului Vatican II deoarece a murit pe 3 iunie 1963. Conform procedurilor catolice, conciliul a fost automat dizolvat. Pe 21 iunie 1963 este ales un nou papă – Paul VI – care anunţă continuarea conciliului.
A doua sesiune s-a ţinut între 28 septembrie – 4 decembrie 1963. Un document important votat în cadrul acestei sesiuni a fost constituţia despre liturghie care oferea un cadru corespunzător implicării laicilor şi se renunţa în mod oficial la folosirea exclusivă a limbii latine în cadrul slujbei: “… atât în sfânta liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturgiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda aşadar un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.” [4]
A treia sesiune s-a desfăşurat între 14 septembrie – 21 noiembrie 1964. Poate că a fost cea mai dramatică, deoarece şi-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate: trebuia a fi discutate şi revizuite 12 scheme nefinalizate în sesiunile anterioare. Dintre documentele adoptate amintim decretul despre ecumenism („Unitatis Redintegratio”), decretul despre Bisericile Orientale Catolice şi constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen Gentium”).
A patra sesiune (14 septembrie 8 decembrie 1965) s-a desfăşurat într-un ritm alert pentru a definitiva multele din schemele rămase de dezbătut. De o importanţă deosebită este constituţia dogmatică despre revelaţia divină („Dei Verbum”) care depăşea teoria clasică a celor două izvoare ale revelaţiei. Conciliul de la Trent (1545-1563), ca răspuns la pretenţia protestantă a autorităţii singulare a Scripturii afirma în mod clar două autorităţi: Scriptura şi Tradiţia. Din acest motiv, Biserica Catolică nu avea nevoie să-şi justifice teolgia pe baza Bibliei. Acum, la Vatican II se afirma primatul Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia), dar care trebuie ascultat şi interpretat de către Biserică în lumina Tradiţiei.
Un alt document important a fost decretul privitor la libertatea religioasă („Dignitatis humanae”). În mod clar şi indubitabil Biserica Catolică devenea promotoarea libertăţii religioase (la nivel individual şi colectiv) oricare ar fi fost minoritatea religioasă implicată şi se detaşa de imaginea Inchiziţiei medievale. Este dealtfel o noutate, deoarece catolicismul tradiţional susţinuse o atitudine duplicitară, promovând libertea religioasă atunci când catolicii erau minoritari dar refuzau acest drept necatolicilor ori susţineau cel mult spiritul de toleranţă. La Vatican II se renunţă la pretenţia medievală de a apăra adevărul prin pedepsirea celui greşit şi se susţine libertatea de credinţă în conformitate cu conştiinţa proprie.
Efectele Conciliului Vatican II
După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului Vatican II, pe 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica Sfântul Petru şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc.
Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere, sau ignorare. Cea mai vehementă reacţie, a fost schisma lefebvristă, care l-a avut ca personaj principal pe arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Adepţii acestuia au fost nemulţumiţi de reforma produsă în ritul latin. Lefevbriştii s-au rupt de Biserica Catolică şi folosesc şi astăzi liturghia dinaintea Conciliului Vatican II, aşa numita liturghie tridentină care este exclusiv în limb latină. (facultativă)
Schimbările generate de Vatican II nu ţin de fond deoarece problemele dezbătute nu au fost de natură dogmatică. La Conciliu nu a existat nici un grup şi nici o minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii Catolice. Vatican II a fost un conciliul pastoral, în care renunţă la condamnare şi se asumă o poziţie afirmare şi susţinere.
Odată cu Vatican II, Biserica Catolică şi-a însuşit o atitudine mai puţin reactivă cu o deschidere mai mare faţă de lume. Într-un cuvânt putem spune că şi-a însuşit proactivitatea – Biserica Romano-Catolică renunţă la poziţia exclusiv defensivă şi îşi asumă rolul de a fi o promotoare (la nivel social ori ecumenic). În realitate, Conciliul Vatican II a marcat doar începutul unei ere a schimbării în sânul catolicismului, care continuă şi astăzi [6].
2. La acest conciliu participau 2540 de episcopi în comparaţie cu 700 câţi au fost la Vatican I. Vezi Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Word Publishing, 1995, p. 461 şi urm.
3. Justo L. González, The Story of Christianity, HarperSanFrancisco Vol 2, 1985, p. 354
4. Sacrosanctum Concilium, cap III Reforma Liturghiei sacre, 36:2
5. Lumen Gentium, cap I:8
6. Adesea se vorbeşte despre “spiritul Vatican II” care implică o atitudine de deschidere şi dialog. Vezi New Catholic Encyclopedia “Vatican Council II”, McGraw-Hill, New York, 1967 p. 563.
http://naturepharma.mykatapulta.ro/
Vatican IProgresişti şi conservatori
În efortul de a-şi menţine identitatea, unitatea şi universalitatea, Biserica Romano-Catolică adoptă o poziţie de izolare fiind reticentă la schimbări. În cadrul conciliului Vatican I (1869-1870), Biserica îşi expune poziţia (critică) faţă de de raţionalism, relativism, liberalism şi materialism. În contextul unei organizări ierarhice, autoritatea papei este percepută ca o garanţie a unităţii Bisericii. Aşa se face că în cadrul Conciliul Vatican I se ajunge la definirea [1] dogmei infalibilităţii papale. Acum, în mod explicit episcopul de Roma este proclamat primat universal „de juro divino” cu putere „nemijlocită” asupra întregii biserici fiind fără greşeală atunci când vorbeşte „ex cathedra”.
Ioan al XXIII-lea era preocupat de viitor, şi nu se mulţumea cu accepţiunea tradiţională în care Biserica era prezentată aidoma unei cetăti asediate. Simţea că venise vremea pentru o biserică dinamică, mult mai deschisă şi mai puţin reacţionară. Conciliul Vatican II a marcat într-adevăr o revoluţie în viaţa Bisericii Catolice nu pentru că ar fi adus noutăţi dogmatice, ci pentru că a schimbat percepţia bisericii asupra ei înşăşi şi asupra societăţii în ansamblu impunând o atitudine generală de deschidere.
Lumea catolică era divizată între o minoritate compusă din episcopii din Europa occidentală şi Orientul Apropiat ce se pronunţa pentru reforme prudente şi o majoritate formată din episcopii din Italia, Spania, Irlanda, America latină şi ţările comuniste care păstrau o atitudine conservatoare. Regiuni precum SUA, Brazilia şi ţările în care catolicismul era prezent doar ca misiune erau scindate între reformişti şi conservatori.
Pe lângă participarea obişnuită a episcopilor [2] , la Conciliul Vatican II au fost invitaţi să participe ca experţi consultanţi cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (aproape 450), precum şi observatori din partea celorlalte confesiuni creştine (aproape 80 de delegaţi ortodocşi şi protestanţi) care au avut chiar şi posibilitatea de a interveni. Aşa ceva nu se mai întâmplase în cadrul niciunui conciliu catolic. Printr-o astfel de organizare Biserica Catolică dădea un ton clar în privinţa deschiderii către actualitate şi ecumenism [3].
Papa Ioan al XXIII-lea a deschis lucrările Conciliului Vatican II pe 11 octombrie 1962. Conciliul s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani (în patru sesiuni de toamnă) şi s-a încheiat în 8 decembrie 1965. În cadrul fiecărei sesiuni se dezbăteau „schemele” (documente de lucru, schiţe) pregătite anterior de comisii de specialitate, după care se vota forma finală.
Tradiţionalişti Progresişti Exclusivism catolic
Supremaţia papală – păstorirea bisericii este văzută ca fiind făcută de papă prin intermediul delegaţilor în mod ierarhicLiturghia tridentină în limba latinăOrientare ecumenică
Libertate religioasăColegialitate – păstorirea bisericii este văzută a fi făcută de colegiul episcopilor condus de papăLiturghia în limba poporului
1Toleranţa este o formă de generozitate manifestată de pe o poziţie de superioritae. Libertatea implică recunoaşterea implicită a egalităţii.
Prima sesiune a avut loc între 22 octombrie – 8 decembrie 1962. Timpul a fost dedicat lucrărilor pregătitoare (formarea diverselor comisii) şi s-au dezbătut schemele propuse de comisiile pregătitoare cu privire la reforma liturgică, revelaţie şi unitatea Bisericii. Din păcate Ioan XXIII nu a putut să vadă nici un rezultat direct al Conciliului Vatican II deoarece a murit pe 3 iunie 1963. Conform procedurilor catolice, conciliul a fost automat dizolvat. Pe 21 iunie 1963 este ales un nou papă – Paul VI – care anunţă continuarea conciliului.
A doua sesiune s-a ţinut între 28 septembrie – 4 decembrie 1963. Un document important votat în cadrul acestei sesiuni a fost constituţia despre liturghie care oferea un cadru corespunzător implicării laicilor şi se renunţa în mod oficial la folosirea exclusivă a limbii latine în cadrul slujbei: “… atât în sfânta liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturgiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda aşadar un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.” [4]
A treia sesiune s-a desfăşurat între 14 septembrie – 21 noiembrie 1964. Poate că a fost cea mai dramatică, deoarece şi-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate: trebuia a fi discutate şi revizuite 12 scheme nefinalizate în sesiunile anterioare. Dintre documentele adoptate amintim decretul despre ecumenism („Unitatis Redintegratio”), decretul despre Bisericile Orientale Catolice şi constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen Gentium”).
Relaţiile dintre foştii eretici şi Biserica CatolicăÎn continuare Biserica Catolică se identifică a fi “Biserica unică a lui Cristos, (…) una, sfântă, catolică şi apostolică” [5] dar se recunoaşte că în afara Bisericii Catolice există biserici (referire la ortodoxia răsăriteană) şi „comunităţi bisericeşti” (protestante) care “nu sunt lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii”. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi se pot mântui, chiar dacă nu fac parte din Biserica Catolică. Această schimbare de paradigmă a făcut posibilă deschiderea Bisericii Catolice faţă de toate cultele creştine devenind promotoarea noului ecumenism. În conformitate cu actuala paradigmă, unitatea creştină este căutată acum prin dialog şi nu prin absorbţie ori fuziune (întoarcerea în staul).
…. fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la botez, sunt încorporaţi lui Christos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.
Unitatis Redintegratio, cap I:3
A patra sesiune (14 septembrie 8 decembrie 1965) s-a desfăşurat într-un ritm alert pentru a definitiva multele din schemele rămase de dezbătut. De o importanţă deosebită este constituţia dogmatică despre revelaţia divină („Dei Verbum”) care depăşea teoria clasică a celor două izvoare ale revelaţiei. Conciliul de la Trent (1545-1563), ca răspuns la pretenţia protestantă a autorităţii singulare a Scripturii afirma în mod clar două autorităţi: Scriptura şi Tradiţia. Din acest motiv, Biserica Catolică nu avea nevoie să-şi justifice teolgia pe baza Bibliei. Acum, la Vatican II se afirma primatul Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia), dar care trebuie ascultat şi interpretat de către Biserică în lumina Tradiţiei.
Un alt document important a fost decretul privitor la libertatea religioasă („Dignitatis humanae”). În mod clar şi indubitabil Biserica Catolică devenea promotoarea libertăţii religioase (la nivel individual şi colectiv) oricare ar fi fost minoritatea religioasă implicată şi se detaşa de imaginea Inchiziţiei medievale. Este dealtfel o noutate, deoarece catolicismul tradiţional susţinuse o atitudine duplicitară, promovând libertea religioasă atunci când catolicii erau minoritari dar refuzau acest drept necatolicilor ori susţineau cel mult spiritul de toleranţă. La Vatican II se renunţă la pretenţia medievală de a apăra adevărul prin pedepsirea celui greşit şi se susţine libertatea de credinţă în conformitate cu conştiinţa proprie.
Efectele Conciliului Vatican II
După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului Vatican II, pe 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica Sfântul Petru şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc.
Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere, sau ignorare. Cea mai vehementă reacţie, a fost schisma lefebvristă, care l-a avut ca personaj principal pe arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Adepţii acestuia au fost nemulţumiţi de reforma produsă în ritul latin. Lefevbriştii s-au rupt de Biserica Catolică şi folosesc şi astăzi liturghia dinaintea Conciliului Vatican II, aşa numita liturghie tridentină care este exclusiv în limb latină. (facultativă)
Schimbările generate de Vatican II nu ţin de fond deoarece problemele dezbătute nu au fost de natură dogmatică. La Conciliu nu a existat nici un grup şi nici o minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii Catolice. Vatican II a fost un conciliul pastoral, în care renunţă la condamnare şi se asumă o poziţie afirmare şi susţinere.
Odată cu Vatican II, Biserica Catolică şi-a însuşit o atitudine mai puţin reactivă cu o deschidere mai mare faţă de lume. Într-un cuvânt putem spune că şi-a însuşit proactivitatea – Biserica Romano-Catolică renunţă la poziţia exclusiv defensivă şi îşi asumă rolul de a fi o promotoare (la nivel social ori ecumenic). În realitate, Conciliul Vatican II a marcat doar începutul unei ere a schimbării în sânul catolicismului, care continuă şi astăzi [6].
Libertate religioasă1. Doctrina infailibilităţii papale era în mod implicit recunoscută de Biserica Catolică fiind asociată cu cea a primatului petrin. Sunt indicii care atată că această dogmă a fost susţinută în mod explicit de Peter Olivi, un teolog franciscan din a doua jumătate a secolui XIII-lea. Vezi Brian Tierney, Origins of Papal Infallibility, 1150-1350, E J Brill, Leiden, Netherlands 1972, p. 93
Cu privire la eretici, două lucruri trebuie să fie observate: unul, de propria lor parte, celălalt, de partea bisericii. De partea lor e păcatul, prin care ei merită nu numai să fie separaţi de biserică prin excomunicare, dar şi să fie separaţi de lume prin moarte. Deoarece e un lucru mult mai grav să corupi credinţa care dă viaţă sufletului, decât să falsifici bani, care sprijină viaţa temporară. De aceea, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt condamnaţi la moarte de îndată de autoritatea civilă, e motiv mult mai puternic pentru eretici, de îndată ce sunt dovediţi ca vinovaţi de erezie, să fie nu numai excomunicaţi, dar chiar şi daţi la moarte.
Toma de Aquino, Summa Theologica, II:11, art. 3
… persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil. Dignitatis humanae, cap. I.2
NOTE:
2. La acest conciliu participau 2540 de episcopi în comparaţie cu 700 câţi au fost la Vatican I. Vezi Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Word Publishing, 1995, p. 461 şi urm.
3. Justo L. González, The Story of Christianity, HarperSanFrancisco Vol 2, 1985, p. 354
4. Sacrosanctum Concilium, cap III Reforma Liturghiei sacre, 36:2
5. Lumen Gentium, cap I:8
6. Adesea se vorbeşte despre “spiritul Vatican II” care implică o atitudine de deschidere şi dialog. Vezi New Catholic Encyclopedia “Vatican Council II”, McGraw-Hill, New York, 1967 p. 563.
http://naturepharma.mykatapulta.ro/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)