Nature Pharma

Bine ai venit in coltul plin de viata Nature Pharma!
Va prezentam un nou magazin online plin de plante, remedii, tratamente si alimente sanatoase, ale caror efecte benefice le poti simti si tu. Acest site s-a nascut din dorinta de a veni in intampinarea voastra cu un magazin online cu profil naturist, care sa ofere o cat mai larga gama de produse si de a le furniza intr-un interval cat mai scurt de timp, insotite de servicii de calitate. Aici veti gasi produse pentru sistemul cardiovascular, imunitate, colesterol, prostata, vitamine, articulatii dar si multe altele. Vei vedea cat e de simplu sa te bucuri de beneficiile plantelor, sa simti ca ai forta, ca ai buna-dispozitie si ca poti realiza tot ce ti-ai propus de-a lungul zilei pentru ca ai destula energie. Iar daca esti la inceput de drum, e si mai bine pentru ca noi te ghidam cu sfaturi, articole, retete si toate ingredientele unui stil de viata uimitor! Dorinta Nature Pharma  e sa ofere colete de "vitalitate", bunadispozitie si energie, ambalate si livrate cu profesionalism. Iata ce am pregatit pentru voi:* - Motivatie, exemple si ganduri noi in abordarea unui stil diferit de a trai, de a simti ca esti viu
* - Sfaturi si produse de prevenire si ameliorare si tratare a diverselor afectiuni
* - Solutii de relaxare, de rasfat, de ingrijire personala si sfaturi cum sa ne simti bine cu noi insine
* - Alimente pentru bucataria traditionala, vegana, pentru cei care tin diete si nu numai , precum si pentru stilul de viata raw food
* - Ghid de intretinere a sanatatii, trips and tricks
* - Cosmetice si detergenti
www.naturepharma.ro

Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787

Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787

Pri­goana contra clericilor si a credinciosilor care venerau icoanele se numeste iconoclasm (distrugerea icoanelor) sau iconomahie (lupta contra icoanelor).

Primul imparat iconoclast a fost Leon III Isaurul (717-741). Prima masura icono­clasta a fost porunca sa fie indepartate icoanele din biserici (726).

Din dorinta de a arata ca a lucrat in mod legal, Leon III a convocat pentru 17 ianuarie 730 un sfat al senatorilor si al celorlalti demnitari ai statului si ai Bisericii, cu scopul de a-i castiga pentru planurile sale iconoclaste.

Patriarhul Gherman care s-a opus iconoclasmului va fi inlocuit de Anastasie.

La Constantinopol toti crestinii erau somati sa-si aduca icoanele in pie­tele publice, spre a fi arse. Cine se opunea, era ars de viu sau tor­turat, taindu-i-se o mana sau un picior.

Impotriva iconoclasmului a scris Sfantul Ioan Damaschin. Respingand invinuirea ca prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie, el concepe icoana ca sim­bol si mijlocitor cu sfantul reprezentat. Astfel icoana are un rol mul­tiplu : de a impodobi locasul de inchinare (estetic); de a invata din istoria Bisericii (pedagogic) ; de a insoti cultul divin (latreutic) si de a mijloci harul divin (haric).

Dupa moartea lui Leon, lupta iconoclasta o va continua fiul sau Constantin V zis si Copronymos (741-775).

Daca Leon al III-lea a lasat ca edictul de interzicere a icoanelor sa fie sanctionat de consiliul suprem al Imperiului, fiul sau Constantin al V-lea va convoca episcopii Imperiului la un sinod bisericesc pentru a se pronunta impotriva icoanelor. Astfel, in anul 754 s-au intrunit in mare sobor la Hieria.  La 29 august 754, in forul din Constantinopol, s-au dat publicitatii hotararile eretice ale acestui pseudo-sinod. Ca urmare a acestiu sinod, cine indraznea pe viitor sa faca o icoana sau s-o cinsteasca, s-au s-o aseze intr-o biserica sau casa particulara, in cazul ca era episcop sau preot ori diacon, urma sa fie depus, iar daca era calugar sau laic sa fie anatematizat si predat autoritatilor civile spre a fi judecat, ca unul ce s-a declarat dusman al Tatalui ceresc si al dogmelor sfinte. Imparatul a dispus ca si moastele Sfintilor sa fie profanate

si arse.

Dupa inchiderea sinodului, Constantin V a ordonat ca toate sa fie impodobite cu tablourile imparatului, cu picturi inspirate din natura.

Urmasul lui Constantin al V-lea, a fost fiul sau Leon IV Chazarul (775-780), numit asa dupa mama sa Irina, prima sotie a imparatului Constantin V. Dupa moartea lui Leon IV, tronul bizantin a trecut in seama lui Constantin VI (780-797), un copil de 10 ani. In locul minorului, conducerea a fost preluata de mama sa Irina (+802), care oficial a impartit tronul cu fiul ei. Domnia ei a fost o binefacere pentru crestinii rasariteni, care au putut din nou sa cins­teasca icoanele.

Al  VII lea sinod ecumenic s-a tinut la Niceea in anul 787. Sinodul s-a tinut intre 24 septembrie si 13 octombrie 787.

Imparateasa si fiul ei au fost reprezentati prin doi demnitari su­periori, papa Adrian I prin arhipresbiterul Petru si abatele Petru de la Sfantul Sava, iar patriarhii Alexandriei si Antiohiei prin monahii Ioan si Toma. Din actele sinodului se stie ca sedintele au fost conduse de patriarhul Tarasie. Numarul episcopilor care au participat la acest sinod a fost intre 330 si 367. Afara de membrii cu drept de vot au mai fost prezenti peste 130 arhimandriti, egumeni si monahi. Sinodul a combatut punct cu punct hotaririle pseudosinodului de la 754, contestandu-i-se calitatea de "adunare ecumenica", intrucat la asa zisul "sobor bisericesc" nu au fost reprezentati nici patriarhii Rasaritului, nici episcopul Romei. Hotararea sinodului, orientata dupa precizarile Sfantului Ioan Damaschin, cuprindea urmatoarea decizie dogmatica : Este permis si chiar util si bineplacut lui Dumnezeu a face icoane religioase si a le venera; dar aceasta venerare sa fie numai cinstire, iar nu adorare, caci adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Cinstirea nu se adreseaza materiei icoanei si astfel ea nu este idolatrie.

Curand dupa inchiderea Sinodului VII ecumenic de la Niceea, Carol cel Mare (768-814) - care nu va recunoaste acest sinod - a primit traducerea latina deformata a actelor sinodului si atunci el a predat-o teologilor de la palat, comentand cu ei atitudinea ce urma sa fie luata fata de Sinodul VII ecumenic. Teologii franci au fost insarcinati sa alca­tuiasca o scriere polemica impotriva celor stabilite la Niceea, cunoscuta in istorie sub numele de Libri Carolini.

Infrangerea suferita in luptele cu bulgarii hanului Krum a facut ca armata sa proclame imparat pe Leon V Armeanul (813-820), armean de origine si iconoclast. Din al doilea an al domniei lui Leon V, din 814 luptele iconoclaste au izbucnit din nou. La conducerea iconodulilor se aflau Teodor Studitul, Nichifor Marturisitorul si calugarii.

Leon V Armeanul a convocat un sinod. La sedinta I a sinodului din 815, s-a rostit anatema asupra celor prezenti la Sinodul al VII-lea ecumenic, anulandu-se toate hotararile aduse de acel sinod si declarand valabile numai hotararile pseudosinodului de la 754.

Mai tarziu patriarhul Metodie a convocat la sinodul de la Constatinopol, pe toti episcopii, egumenii si monahii, care in decursul luptelor icono­claste au avut de suferit. Sinodalii au declarat valabile la 11 mar­tie 843 toate hotararile celor sapte Sinoade ecumenice, restabilind cultul icoanelor, rostind anatema asupra tuturor iconoclastilor. Episcopii ico­noclasti au fost destituiti, locurile lor fiind ocupate de cei ce au avut de patimit in timpul domniei lui Teofil. La sfarsit a fost compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor; textul acesta si al tuturor dogmelor Bisericii, a intrat apoi intr-un "sinodycon" special ca decizie sinodala, spre a fi citit anual in intreaga Biserica, in prima Duminica din postul Sfintelor Pasti, ca un avertisment general. Cum masura a fost luata in ajunul primei duminici din postul pascal, duminica aceea, din 11 martie 843, a fost denumita "Duminica Ortodoxiei" ca sa fie spre amintire despre biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.

Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681

Monotelismul. Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680 - 681

Sinodul II trulan (quinisext) din 692

In vremea lui Eraclie existau persoane care sustineau ca daca Hristos are o fire dumnezeiasca si o fire omeneasca, trebuie sa aiba si o dubla libertate de actiune si vointa. Dimpotriva, alte persoane spuneau ca daca Hristos constituie o singura persoana si in virtutea principiului ca vointa omeneasca urmeaza intru toate vointei divine, urmeaza ca El are o singura vointa si o singura energie.

Pentru imparatul Eraclie (610-641) importanta era buna intelegere, avand in vedere ca printre preocuparile lui principale se numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, impa­ratului i-a fost dat sa constate o totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor. Impotriva aces­tei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de Eraclie a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa castige Imperiului pe mono­fiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data imparatului de cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii moderati ar fi gata sa pri­measca hotararile Sinodului de la Calcedon in cazul ca Biserica gre­ceasca ar accepta invatatura ca in Hristos sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o Eraclie ca puntea de unire intre dogma ortodoxa si monofizism.

Cel care s-a ridicat impotriva invataturii propuse pentru compromis a fost eruditul calugar palestinian Sofronie. El zicea : cel ce admite ca Hristos are o singura energie, nu poate sa admita decat o singura natura, iar cel ce crede in existenta a doua naturi nu poate decat sa admita o dubla sfera de actiune.

Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Dupa inchiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului a adresat o scrisoare sinodala celor mai insemnati conducatori bisericesti, dezvoltand invatatura ca fiecare din cele doua firi ale lui Hristos tre­buie sa-si aiba si vointa sa, caci altfel nu ar fi depline, deoarece vointa este o insusire necesara a firii. A sustine ca Hristos a avut numai o singura vointa inseamna a afirma ca a avut o singura fire. Prin urmare, invatatura despre o singura vointa sau monotelismul nu este altceva decat un monofizism prelungit.

Ca sa puna capat disputelor care framantau Biserica Rasari­tului, Eraclie a dat la 638 un edict de credinta, in care se ordona cu asprime sa se admita numai o vointa in Iisus Hris­tos, interzicand intrebuintarea expresiilor "una sau doua energii in Hristos".

In anul 641 imparatul moare, i-au urmat la tron fiii sai Constantin al III-lea (641) si Eraclie cel Tanar.

Imparatul Constans al II-lea pentru a ajunge la un compromis, emite  in septembrie 648 a emis un edict dog­matic, "Typos". Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale legilor de stat, orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor la una sau doua vointe in persoana Mantuitorului.

"Typos"-ul n-a putut satisface nici pe ortodocsii convinsi, nici pe adevaratii monoteliti.

La 5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papa Martin I (649-653), care in octombrie 649, a tinut in biserica Mantui­torului din palatul Lateran din Roma un sinod in care a con­damnat "Typos"-ul si erezia monotelita, declarandu-se pentru: doua naturi unite, care nu se confunda, doua vointe naturale, divina si umana si doua lucrari naturale, divina si umana in perfecta armonie.

Papei Martin i se va rosti sentinta de condamnare la moarte, dar la staruin­tele patriarhului capitalei Paul II, imparatul i-a schimbat pedeapsa in exil, trimitandu-l la Cherson, unde papa a murit in anul 655.

O soarta asemanatoare o va avea si Sfantul Maxim Marturisitorul. Moare in fortareata Semalion, in apropierea localitatii Muri de astazi.

Lui Constans II i-a urmat fiul sau Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Barbosul). El va convoca al VI-lea Sinod ecumenic la Constantinopol. Ca reprezentanti ai scau­nului roman, noul papa Agathon (678-681), a delegat pe episcopii Abundantiu de Paterno, Ioan de Reggio si Ioan de Porto, precum si alti clerici. Imparatul a instiintat pe patriarhul Gheorghe (679-686) si prin intermediul lui si pe patriarhul Macarie de Antiohia si pe mitropolitii si episcopii supusi jurisdictiei lui, sa se prezinte la sinod. Din cauza ca resedintele scaunelor de Alexandria si Ierusalim se aflau sub ocupatie arabo-islamica, au fost reprezentate de preotii Petru si Gheorghe.

Sinodul VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septem­brie 681 la Constantinopol, intr-o sala boltita a palatului im­perial, din care cauza i s-a mai zis si "sinodul trulan". Au participat la el 174 episcopi. Imparatul a participat la primele sedinte si la ultima. In sedinta a 18-a din 16 septembrie 681, in prezenta imparatului, s-a publicat in mod solemn marturisirea de credinta, care invata ca "in Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotita fara lucrare sau fara vointa. Marturisirea de credinta alca­tuita de cei 174 de parinti a fost semnata de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului obligatorii pentru toti cres­tinii, avertizand pe cei ce nu le vor recunoaste ca vor fi loviti cu pe­depsele cele mai aspre. La cererea sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci exemplare si trimisa celor cinci scaune patri­arhale.

  

Disputele monofizite si monotelite au slabit mult disciplina Bise­ricii. Tot mai mult s-a simtit nevoia intaririi ei, din cauza ca nici la Sinodul V si nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci imparatul Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod la Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului imperial in care se tinuse si.-Sinodul VI ecumenic. Din aceasta cauza a capatat numele de "al doilea Sinod trulan". Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispozitii disciplinare a sinoadelor de la 553 si 680-681, s-a numit si "sinodul quinisext" sau al "cinci-saselea" ecumenic.

Cele 102 canoane date de acest sinod au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si ritului bisericesc.

Sinodul a intarit hotararile dogmatice si canoanele apostolice si ale Sinoadelor ecumenice de pana atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor  Parinti bisericesti; s-a recu­noscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma; s-a oprit pictarea Mantuitorului in chip de miel; s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica romana, precum si practica apuseana de a manca branza, lapte si oua in postul cel mare.

Din cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara dreptu­rile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si obiceiuri ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.

Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553

Sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553

Mitropolitul Teodor Askidas si imparateasa Teo­dora, l-au convins pe Justinian ca pentru a impaca pe monofiziti cu Bi­serica Ortodoxa, ar trebui sa fie condamnate "cele trei capitole", adica scrierile lui Teodoret de Cir contra lui Chiril al Alexandriei si contra sinodului din Efes ; epistola lui Ibas din Edesa adresata episcopului Maris din Ardasir (Persia) si persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia.

La 544, imparatul va da un edict teologic de condamnare a "celor trei capitole".

Primii apuseni care au pornit in public lupta impotriva edictului din 544, au fost episcopii Daciu de Milan si Facund de Hermiane. Epis­copul african Pontian a scris imparatului ca desi scrierile condamnate nu sunt cunoscute in Africa, infiereaza procedura intrebuintata, deoarece au fost sanctionati unii care nu se mai pot apara. La fel a procedat si diaconul Fulgentiu Ferrand din Cartagina.

La 547, papa Vigiliu a venit la Constantinopol, invitat de Iustinian spre a lua atitudine impotriva "celor trei capitole". Sosit in Capitala, a refuzat pentru o vreme sa stea de vorba cu patriarhul Mina si cu episcopii care semnasera edictul imperial. S-a lasat convins de argumentele imparatului si ale Teodorei si a aderat la condamnarea "ce­lor trei capitole". La 15 aprilie 548, la un simulacru de sinod, la care au participat 70 de episcopi, care refuzasera sa semneze edictul impe­rial, Vigiliu, prin faimosul sau "Judicatum" trimis patriarhului Mina, a acceptat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia si a scrierilor indicate ale lui Ibas de Edessa si ale lui Teodoret de Cir si contra celor "12 Anatematisme" ale Sfantului Chiril al Alexandriei.

Diaconul Fulgentiu Ferrandus din Cartagina s-a ridicat impotriva atitudinii episcopului roman, criticandu-i actul de tradare. Episcopul Facundus de Hermiane a luat si el apararea traditiei apusene si a Sinodului calcedonian. Chiar si diaconii Bise­ricii romane, Rusticus si Sebastian, nepotul lui Vigiliu, s-au ridicat im­potriva lui.

In Africa, Dalmatia, Scitia, Iliric si chiar in Galia, s-au tinut sinoade de protest. Episcopii din Africa au tinut un sinod la 550, excomunicand pe Vigiliu.

In vara anului 550, Justinian si Vigi­liu au cazut de acord sa fie convocat un sinod ecumenic.

In vara anului 551, imparatul, indemnat de Teodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de "Marturisirea de credinta a imparatului Justinian contra celor trei capitole".

In urma acestui edict, Vigiliu a rupt orice comunitate cu patriarhul Mina si cu Teodor Askida. Episcopul Romei s-a refugiat cu 11 episcopi latini si 2 afri­cani in biserica Sfantul Petru, lovind cu anatema in patriarhul Mina si in Teodor Askida. Trecand prin mai multe peripetii, in noaptea de 23 decembrie 551 a reusit sa treaca Bosforul, adapostindu-se in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon. De acolo, in ianuarie 552, a publicat un alt decret de condamnare a patriarhului Mina si a lui Teodor Askida.

Presedintia sinodului V ecumenic a avut-o Euti­hiu. La deschiderea sinodului au fost prezenti Apolinarie de Alexandria, Domnus de Antiohia, trei reprezentanti ai patriarhului Eustahiu de Ie­rusalim si alti 145 episcopi, din care numai 8 latini. Vigiliu nu a participat, motivand ca e bolnav. Sinodalii au lucrat in sase sedinte, pana la 19 mai.

Justinian a recunoscut autoritatea celor patru sinoade ecumenice anterioare, si a propus con­damnarea "celor trei capitole" astfel, ca sa nu fie prejudiciata de fel autoritatea deciziilor de la Calcedon; apoi a aprobat condamnarea lui Origen, a lui Didim cel Orb, si a lui Evagriu din Pont pentru ade­ziunea la apocatastasa origenista. Vigiliu in schimb a alcatuit separat un memoriu, numit "Constitutum", in care, la 24 mai, refuza sa recu­noasca condamnarea "celor trei capitole". Acum gestul lui necesita o sanctiune. Astfel in sedinta a 7-a din 26 mai, a fost luat in dezbatere "cazul Vigiliu", pentru ca a absentat voit de la sesiunile sinodului si nu a avut o tinuta consecventa in problema "celor trei capitole", infruntand insusi sinodul. In sedinta a 8-a din 2 iunie, a fost formu­lata decizia de condamnare in sens ortodox a "celor trei capitole" si au fost din nou anatematizati Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. Intreaga condamnare a fost cuprinsa in 14 anatematisme, si publicata prin cele 13 puncte din edictul imparatului Justinian. "Cele trei capitole" condamnate sunt : Teodor episcop de Mopsuestia (392-428), persoana si opera; Scrierile lui Teodoret, episcop de Cir (433-458), indreptate contra Sfantului Chiril al Alexandriei si contra Sinodului III ecumenic din 431 ; Scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (435-457), adresata episcopului Maris de Ardasir, in Persia, contra Sfantului Chiril al Alexandriei.

La 23 februarie 554 Vigiliu si-a revocat primul memoriu publicand un al doilea "Constitutum", in care si-a retras toate afirma­tiile anterioare, accentuand condamnarea "celor trei capitole".

Amintim ca opozitia episcopilor din Venetia si Istria impotriva sinodului de la 553, precum si impotriva scaunului roman, e cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana. In decursul acestei schisme, episcopii schismatici si-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de Aquileea, care si-a luat resedinta la Grado, in apropierea Aquileei pana la impacarea din 607.

Prin condamnarea origenismului a fost discreditata si metoda pla­tonica, folosita in exegeza teologica, si in consecinta scolile de la Ale­xandria si Antiohia si-au pierdut din prestigiul vechi; acum ca metoda noua de exegeza biblica si teologica a fost adoptat sistemul aristotelis-mului, care a dat nastere scolasticii.

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

Monofizismul. Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem inva­tatura din Alexandria despre unirea celor doua firi din per­soana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intru­pare a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumne­zeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divimo-umana.       

                            

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, nu are pe langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.                 

                                                                                         

2. Sinodul de la Constantinopol din 448

Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au parti­cipat episcopii aflati in capitala. Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire : "Recunosc ca inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire".  In urma acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul local din Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata de 30 de episcopi si 23 de egumeni.

3. Sinodul talharesc de la Efes (449). Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes, pentru luna august 449.                                                                                          

Eunucul Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti sa vina la sinod epis­copii banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit pe patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a deschis la Efes, in biserica Sfanta Ma­ria, la 8 august 449, presedintia fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.

Dezbaterile sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Ast­fel s-a retras dreptul de vot al ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.

Dioscor al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii or­todoxe despre existenta celor doua firi in persoana Mantuitorului si a impus monofizismul ca doctrina ortodoxa.

Papa Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes in 449, a numit acest sinod : "sinod talharesc", nume care i-a ramas in istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare a respins toate hotararile sinodului talharesc.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in lipsa unui mos­tenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in bise­rica Sfanta Eufimia din Calcedon. Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecu­menic din Calcedon 5 delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor. 

     

Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvan­tarea de inchidere a sinodului.

In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urma­toarea marturisire de credinta: "Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dum­nezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o sin­gura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai ina­inte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".

Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431

Sinodul III ecumenic de la Efes din 431. Nestorianismul

Scoala antiohiana invata ca unirea dintre cele doua firi ale Mantuitorului a fost numai morala si consta numai din armonia conlucrarii celor doua firi. Concluzia acestei invataturi era ca nu se cuvine inchinare trupului Domnului, iar expresiile : "Nascatoare de Dumnezeu, Dumnezeu s-a nascut, Dumnezeu a patimit" - sunt eronate.

Dimpotriva, Scoala alexandrina invata ca cele doua firi erau unite in chip real. Expresiile "Dumnezeu s-a nascut, a patimit, Nascatoare de Dumnezeu" erau considerate ca ortodoxe.

Nestorianismul

Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos exista doua-persoane - persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii si persoana umana sau istorica  a lui Iisus Hristos, cu care s-a nascut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism. Aceasta conceptie eretica despre existenta a doua persoane in Iisus Hristos ducea la afirmatia ca Dumnezeul-Tatal a avut doi fii.

Consecinta acestei erezii era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu ca sa merite a fi numita "Nascatoare de Dumnezeu" ci a nascut pe omul Hristos si de aceea trebuie numita "Nascatoare de om", sau cel mult "Nascatoare de Hristos".

La 11 august 430, Celestin a convocat un sinod la Roma care si-a insusit doctrina Sfantului Ciril in privinta hristologiei. Teoria lui Nes­torie despre "cei doi fii ai lui Dumnezeu", a fost declarata erezie. Ca­lugarul Casian, originar din Scythia Minor (Dobrogea), a fost insar­cinat sa studieze in amanunt invataturile lui Nestorie. Rezultatul cer­cetarilor sale a fost alcatuirea unui studiu cu privire la intrupare (De incarnatione), in care a combatut erezia nestoriana.

In noiembrie 430, Ciril a tinut un sinod in Alexandria. Hotararile dogmatice ale acestui sinod le-a cuprins intr-o lunga epistola sinodala, adresata lui Nestorie, aratand ca natura umana nu s-a cufundat in cea divina, ci Cuvantul s-a unit ipostatic cu natura umana. La sfarsitul scrisorii, a alaturat faimoasele sale "12 capitole", care con­tineau pe scurt tot ceea ce trebuia sa anatematizeze Nestorie, daca voia sa mai ramana in comuniune cu celelalte Biserici. Mai tarziu, celebrele "12 capitole" au fost numite Anatematismele lui Ciril din Alexandria.

Sinodul al III-lea ecumenic s-a tinut la Efes intre 22 iunie si 31 iulie 431.

Sfantul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, in cate­drala Sfintei Fecioare Maria din Efes. Nestorie nu a dorit sa se prezinte in fata sinodului, iar atat comisul Candidian cat si cei 68 de episcopi din Asia au protestat pentru deschiderea sinodului, pentru ca episcopii din Asia nu sosisera.

Cei 198 de episcopi, luand ca baza cele 12 anatematisme ale Sfantului Ciril si alte texte din scrierile Sfin­tilor Parinti, in deosebi, din Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nisa, au declarat ca in Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta umana, dar o singura persoana, cea divina a Fiului lui Dumnezeu.

Nestorie  a fost destituit  din demnitatea  arhiereasca  si  excomunicat la 22 iunie 431.

A doua zi dupa tinerea sinodului, hotararea rostita de Parintii epis­copi a fost adusa la cunostinta lui Nestorie, a credinciosilor din Efes si a clericilor si credinciosilor din Constantinopol.  Contra ei  a pro­testat delegatul imparatului. Cinci zile dupa deschiderea sinodului, a sosit la Efes si Ioan al Antiohiei cu episcopii din Asia. Informat de cele petrecute, si-a convocat prietenii la un sinod, declarand nule si fara valoare hota­rarile luate de Ciril si episcopii intruniti cu el. Ei au anatematizat pe Ciril, autorul celor 12 Anatematisme. Ambele sinoade, atat cel prezidat de Ciril, cat si cel prezidat de Ioan de Antiohia, au adus la cunostinta imparatului Teodosie II hotararile lor. Dupa primirea rapoartelor, Teodosie II a trimis la Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie, ca sa comunice episcopilor ca socoteste nule si fara valoare hotararile luate la 22 iunie.

Trebuie amintit ca sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin al Romei, s-au mai tinut in prezenta lor inca sase sedinte, conduse tot de Ciril. Au fost examinate din nou invataturile lui Nestorie, iar in ziua de 11 iulie, in sedinta a III-a, s-au aprobat toate hotararile luate in se­dinta din 22 iunie. Nestorie, Ioan al Antiohiei si prietenii lor, au fost excomunicati.

Imparatul a destituit atat pe Nestorie, cat si pe Ciril si Memnon, ordonand intemnitarea lor. Dupa indelungate negocieri imparatul a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea lui Ciril al Alexandriei si Memnon al Efesului, reasezandu-i in scaunele lor. Dimpotriva, Nestorie a fost exilat in Manastirea Sfantul Euprepiu de langa Antiohia, unde fusese tuns in calugarie, iar in locul sau la Constantinopol a fost adus Maximiam.

Dupa inchiderea sinodului, sciziunea a continuat totusi intre cei din Alexandria si cei din Antiohia. Episcopii din Antiohia erau acum suparati si pentru alegerea lui Maximian la Constantinopol. In sinoa­dele tinute la Tars si Antiohia, s-a reinnoit anatema contra Sfantului Ciril. Imparatul Teodosie II a propus lui Ciril al Alexandriei si Ioan al Antiohiei sa se intalneasca la Nicomidia pentru impacare. Desi intrevederea ceruta de Teodosie II n-a avut loc, totusi, in urma multor discutii si tratative, s-a ajuns la un acord. Ioan al Antiohiei a trimis la Alexandria pe episcopul Paul de Emesa, cu o formula de credinta care recunostea expresia «Nasca­toare de Dumnezeu» si invatatura ca in unica persoana a Mantuito­rului sunt doua naturi: dumnezeiasca si omeneasca.

Impacarea dintre patriarhul Ioan al Antiohiei si Ciril al Alexan­driei s-a facut, dupa doi ani de discutii si corespondenta, la 12 apri­lie 433.

Nestorie moare in exil pe la 450. Din ordinul im­paratului, toate scrierile lui Nestorie au fost arse. Persecutat fara crutare, nestorianismul si-a gasit un refugiu, dupa 431, la marginea Imperiului, in scoala de la Edesa. In 489, cand, din ordinul imparatului Zeno, scoala a fost inchisa, nestorienii, nemultumiti cu stapanirea Bizantului, au trecut in Persia. In Persia, nesto­rienii au infiintat la Nisibe o scoala sub conducerea mitropolitului Barsuma, un nestorian infocat. Din Persia, nestorianismul s-a intins, in Mesopotamia, Arabia, si chiar pana in India si China de Vest.

Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381

Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul

1. Erezia pnevmatomahilor - a aparut ca o noua forma a arianismului. Negarea Dumnezeirii lui Iisus Hxistos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine in discutie si Dumnezeirea Sfantului Duh.

Denumirea de macedonieni li s-a dat dupa numele episcopului semiarian Macedoniu, depus din scaun in 360 de sinodul din Constanti­nopol, ca eretic. Dupa moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmato­mahilor a preluat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu de Constantinopol episcop de Nicomidia, de la care au primit numele de maratonieni.

Pnevmatomahii sau macedonienii au tinut in 376 un sinod, la Cizic. In acest sinod, au adoptat o formula de credinta, in care afirmau ca Sfantul Duh este creat.

In vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental, intrunindu-se in sinodul de la Sirmium sub presedintia episcopului lo­cului Anemius si a Sfantului Ambrozie al Milanului, au condamnat odata cu erezia arienilor si erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor, raspandita atunci in Rasarit.

Pnevmatomahii sau macedonienii nu aveau o doctrina bine preci­zata. Ei admiteau Dumnezeirea Tatalui si a Fiului, cei mai multi accep­tau consubstantialitatea Fiului cu Tatal, dar refuzau sa recunoasca consubstantialitatea Sfantului Duh cu Fiul si cu Tatal, si negau Divini­tatea Lui, socotindu-L doar "Duh" sau "Spirit", superior naturii spiri­tuale a ingerilor.

2. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381.

In 381, Teodosie cel Mare (379-395) dorind sa restabileasca linistea si ordinea in Biserica, a convocat pe intaistatatorii Bisericii din jumatatea orientala a Impe­riului sau la un Sinod ecumenic. Sinodul s-a deschis in Constantinopol, la inceputul lunii mai 381 si a durat pana la 9 iulie acelasi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seama au fost urma­torii : Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars s. a. La Si­nodul II ecumenic a participat si Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanta), in Scythia Minor. Ceva mai tarziu au fost prezenti si episcopii din Egipt si Iliricul oriental, in frunte cu Timotei al Alexandriei si Aholiu sau de Tesalonic. La sinod, au participat si 36 episcopi pnevmatomahi, in frunte cu Eleusiu de Cizic si Marcian de Lampsac.

Papa Damasus al Romei (366-384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecumenic nici un delegat, deoarece episcopii din Occident si din pro­vinciile Iliricului occidental pregateau tinerea unui sinod al lor, con­vocat de imparatul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie 381, la Aquileea.

Presedintia Sinodului II ecumenic a avut-o la inceput, episcopul Meletie al Antiohiei (362-381), fiind cel mai in varsta dintre sinodali. Dupa moartea lui Meletie, la sfarsitul lunii mai 381, pre­sedintia Sinodului i-a revenit, de la inceputul lunii iunie, Sfantului Gri­gorie de Nazianz, recunoscut de Sinod episcop al Bisericii din Constan­tinopol, in calitate de episcop al capitalei Imperiului de Rasarit, Roma cea Noua.

Episcopii egipteni, invidiosi pe prestigiul scau­nului capitalei si pe Sfantul Grigorie insusi, suparati mai ales ca tri­misul lor Maxim Cinicul a fost depus din treapta arhieriei si alungat in chip rusinos din Constantinopol, au refuzat sa ia parte la sfanta liturghie, oficiata de Sfantul Grigorie de Nazianz in fata Parintilor Sinodului,  sub pretext ca  alegerea  sa pe scaunul  de  Constantinopol este necananica.

El a demisionat, dupa toata probabilitatea, la 30 iunie 381, atat de la presedintia Sino­dului, cat si din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol. In locul Sfantului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop al Bi­sericii de Constantinopol un laic in varsta inaintata, Nectarie (381-397), catehumen inca, care a trebuit sa fie mai intai botezat, apoi a primit pe rand harul diaconiei, al preotiei si arhieriei.

Sub presedintia lui Nectarie, episcopii prezenti au rostit anatema, dupa cum ne confirma primul canon al Sinodului, contra tuturor ere­ziilor, indeosebi contra diferitelor fractiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arienii sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiti in text si pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor - urmasii antitrinitarului modalist Sabeliu (+ sec. III), a marcelienilor - aderentii lui Marcel de Ancira (+374), a fotinienilor - adeptii lui Fotin de Sirmium (+ 376), si apolinaristilor - sustinatorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea Siriei

(+ 392).

Parintii Sinodului au redactat de asemenea o definitie sau expu­nere dogmatica, prin care marturiseau consubstantialitatea si deosebirea celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnev­matomahi, precum si intruparea desavarsita a Cuvantului, Fiul lui Dum­nezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.

Sinodalii au completat Simbolul niceean cu inca 5 articole de credinta, care stabilesc invatatura Bisericii despre Sfantul Duh si despre Biserica. Despre Sfantul Duh, se accentueaza ca El este "Domnul de viata facatorul care de la Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit".

Despre Sfanta Biserica, articolul IX al Simbolului arata lamurit ca, potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, este "una, sfanta, soborni­ceasca si apostoleasca".

Recitarea regulata a Simbolului la Sfanta Liturghie a fost intro­dusa mai intai la Antiohia, in 471, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o masura contra hotararii dogmatice a Sinodului IV ecu­menic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fara ca prin aceasta sa poata fi servita cauza lor.

Patriarhul Constantinopolului Timotei (512-518) a poruncit ca la fiecare slujba sa se rosteasca Simbolul niceean, simbol se rostea numai o data pe an, in Vinerea Patimilor, cand catehumenii il rosteau in vederea primirii botezului. Mai tarziu, in 567, Simbolul niceean a fost inlocuit, printr-un edict dat de imparatul bizantin Justin II (565-578), cu Simbolul constiantinopolitan, care se rosteste pana astazi la sfanta liturghie si la celelate servicii religioase, in toate Bise­ricile Ortodoxe ale Rasaritului.

3. Condamnarea apolinarismului.

Marturisirea sau expunerea dogmatica a Sinodului II ecumenic a condamnat si erezia lui Apoli­narie de Laodiceea.

"Logosul insusi s-a facut trup, afirma Apolinarie, dar n-a luat ratiunea omeneasca, ratiune schimbatoare, iar Dumnezeirea este ratiune neschimbatoare, cereasca". Prin aceasta conceptie eronata, Apolinarie distrugea integritatea sau deplinatatea firii umane a Mantuitorului, primita la intrupare, si punea astfel in primejdie intreaga Sa opera mantuitoare. Apolinarie a murit in 392, dar erezi s-a mentinut pana la jumatatea secolului V, cand apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.

Sinodul I ecumenic de la Niceea

Arie - originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea si Leontie al Antiohiei. Dupa terminarea studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai insemnata din cele noua biserici ale Alexandriei.

Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleaca din Egipt spre Palestina la Eusebiu al Cezareei. De  aici va pleca la Nicomidia, la fostul  sau coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei.

Din cauza neintelegerilor aparute, Constan­tin cel Mare a invitat pe intaistatatorii Bisericii la un sinod ecumenic, unde urma sa fie luate masurile necesare contra lui Arie.

Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an. La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328). Traditia bisericeasca a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la Niceea. Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o.

Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului. Se remarca in gandirea lui Arie conceptii rationale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

1.  Dumnezeu-Tatal   singur   este  principiul  necreat   si  nenascut. Denumirea de Tata cuprinde inevitabil in sine intaie­tatea sau superioritatea fata de Fiul.

2.  Fiul  e creat din vointa Tatalui, dar nu  din fiinta Lui,  ci din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are existenta inainte de timp, dar nu din eternitate, caci a existat un timp, cand El nu era.

3.  Desi Fiul este dupa fiinta  Sa o creatura,  schimbabil, marginit, imperfect si chiar capabil de a pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea  mai  mare,   deoarece prin Fiul,   Dumnezeu a  creat  toate,  chiar si timpul.

4.  Scopul pentru care Dumnezeu  a  creat pe Fiul  este  creatia lumii, fiindca Dumnezeu cel prea Inalt nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Aceasta este o idee gnostica si eretica, dupa care materia este rea in sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, caci s-ar intina de aceasta.

5.  La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatalui. Fiul poate fi numit si El Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatal, a devenit un Fiu adoptiv al Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate imprumutata  din divinitatea Tatalui. 

Parintii Sinodului s-au impartit in trei directii: unii, in frunte cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie s. a. sustineau credinta adevarata ortodoxa ca Iisus Hristos este si Dumnezeu si om; altii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii si inca vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar altii, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia, tineau calea de mijloc. Acesta a prezentat in Sinod o formula de credinta in care raportul dintre Tatal si Fiul era numit cu termenul omiousios "asema­nator dupa fiinta cu Tatal" in loc de omoousios "deo­fiinta cu Tatal", cum afirma doctrina ortodoxa. Aceasta insemna mentinerea ereziei ariene sub o formula camuflata.

Membrii Sinodului au respins formula. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii sinodali au hotarat ca invatatura formulata in Sinod sa fie redactata intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8 incepe cu marturisirea:  "Credem si intru Duhul Sfant".

In Simbolul niceean, s-a fixat invatatura despre Dumnezeirea Fiu­lui, in partea intai, se recunoaste ca Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut", iar in partea a doua, se anatematizeaza ideile principale ale lui Arie si anume : ca Fiul a fost creat in timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau fiinta decat Tatal si este schimbabil.

Cei care au refuzat sa semneze Simbolul niceean au fost depusi din scaunele lor si exilati in Iliric, dupa toata probabilitatea la sud de Singidunum (Belgrad).

Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui. Sinodul a stabilit ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca Pastile in Duminica intai dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Daca i se intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor, crestinii amanau sarbatoarea Pastilor in Duminica urmatoare, sau il sarbatoreau cu o saptamana mai inainte.

Pe langa erezia lui Arie si rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat si alte probleme : schisma lui Novat, a lui Melitie si erezia lui Pavel de Samosata, antitrinitar dinamic, care socotea ca cele trei per­soane ale Sfintei Treimi sunt doar niste "puteri" imper­sonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul a hotarat, prin canonul 19, ca aderentii lui Pavel de Samosata, sa li se ceara, in cazul cand vor sa revina la Biserica Ortodoxa, Botezul in numele Sfintei Treimi. Cu privire la melitieni putem spune ca cei hirotoniti de el puteau sa ramana in functiile lor, cu conditia sa ceara confirmarea de la Arhiepiscopul Alexandriei, prin punerea mainilor.

Simbolul de credinta niceean, le-a ingaduit preotilor novatieni sa-si reocupe posturile avute. Drept garantie, ei trebuiau sa dea o declaratie scrisa, marturisind ca vor res­pecta toate hotaririle Bisericii Ortodoxe.

Trebuie amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu numai de catre episcopi, ci si de preoti si diaconi. Impotriva propu­nerii episcopului Osiu al Cordobei, ca pe viitor preotii si diaconii sa nu mai aiba dreptul de a locui Cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat cinstea si vrednicia Tainei casatoriei. Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai de­parte viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celiba­tari sa nu mai aiba dreptul sa incheie o casatorie.

Conciliul II Vatican

La doar trei luni de la instalare, papa Ioan al XXIII-lea anunţă convocarea unui conciliu având drept temă înnoirea internă (aggiornamento) a Bisericii pentru a răspunde eficient problemelor lumii contemporane. Acesta avea să fie al XXI-lea conciliu al Bisericii Catolice, dar va rămâne în istorie drept Vatican II.

Vatican I
În efortul de a-şi menţine identitatea, unitatea şi universalitatea, Biserica Romano-Catolică adoptă o poziţie de izolare fiind reticentă la schimbări. În cadrul conciliului Vatican I (1869-1870), Biserica îşi expune poziţia (critică) faţă de de raţionalism, relativism, liberalism şi materialism. În contextul unei organizări ierarhice, autoritatea papei este percepută ca o garanţie a unităţii Bisericii. Aşa se face că în cadrul Conciliul Vatican I se ajunge la definirea [1] dogmei infalibilităţii papale. Acum, în mod explicit episcopul de Roma este proclamat primat universal „de juro divino” cu putere „nemijlocită” asupra întregii biserici fiind fără greşeală atunci când vorbeşte „ex cathedra”.

Progresişti şi conservatori
Ioan al XXIII-lea era preocupat de viitor, şi nu se mulţumea cu accepţiunea tradiţională în care Biserica era prezentată aidoma unei cetăti asediate. Simţea că venise vremea pentru o biserică dinamică, mult mai deschisă şi mai puţin reacţionară. Conciliul Vatican II a marcat într-adevăr o revoluţie în viaţa Bisericii Catolice nu pentru că ar fi adus noutăţi dogmatice, ci pentru că a schimbat percepţia bisericii asupra ei înşăşi şi asupra societăţii în ansamblu impunând o atitudine generală de deschidere.
Lumea catolică era divizată între o minoritate compusă din episcopii din Europa occidentală şi Orientul Apropiat ce se pronunţa pentru reforme prudente şi o majoritate formată din episcopii din Italia, Spania, Irlanda, America latină şi ţările comuniste care păstrau o atitudine conservatoare. Regiuni precum SUA, Brazilia şi ţările în care catolicismul era prezent doar ca misiune erau scindate între reformişti şi conservatori.
Pe lângă participarea obişnuită a episcopilor [2] , la Conciliul Vatican II au fost invitaţi să participe ca experţi consultanţi cei mai importanţi teologi catolici ai momentului (aproape 450), precum şi observatori din partea celorlalte confesiuni creştine (aproape 80 de delegaţi ortodocşi şi protestanţi) care au avut chiar şi posibilitatea de a interveni. Aşa ceva nu se mai întâmplase în cadrul niciunui conciliu catolic. Printr-o astfel de organizare Biserica Catolică dădea un ton clar în privinţa deschiderii către actualitate şi ecumenism [3].
Papa Ioan al XXIII-lea a deschis lucrările Conciliului Vatican II pe 11 octombrie 1962. Conciliul s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani (în patru sesiuni de toamnă) şi s-a încheiat în 8 decembrie 1965. În cadrul fiecărei sesiuni se dezbăteau „schemele” (documente de lucru, schiţe) pregătite anterior de comisii de specialitate, după care se vota forma finală.

Tradiţionalişti	Progresişti
Exclusivism catolic Toleranţă1 Supremaţia papală – păstorirea bisericii este văzută ca fiind făcută de papă prin intermediul delegaţilor în mod ierarhic Liturghia tridentină în limba latină	Orientare ecumenică Libertate religioasă Colegialitate – păstorirea bisericii este văzută a fi făcută de colegiul episcopilor condus de papă Liturghia în limba poporului

1Toleranţa este o formă de generozitate manifestată de pe o poziţie de superioritae. Libertatea implică recunoaşterea implicită a egalităţii.

Prima sesiune a avut loc între 22 octombrie – 8 decembrie 1962. Timpul a fost dedicat lucrărilor pregătitoare (formarea diverselor comisii) şi s-au dezbătut schemele propuse de comisiile pregătitoare cu privire la reforma liturgică, revelaţie şi unitatea Bisericii. Din păcate Ioan XXIII nu a putut să vadă nici un rezultat direct al Conciliului Vatican II deoarece a murit pe 3 iunie 1963. Conform procedurilor catolice, conciliul a fost automat dizolvat. Pe 21 iunie 1963 este ales un nou papă – Paul VI – care anunţă continuarea conciliului.
A doua sesiune s-a ţinut între 28 septembrie – 4 decembrie 1963. Un document important votat în cadrul acestei sesiuni a fost constituţia despre liturghie care oferea un cadru corespunzător implicării laicilor şi se renunţa în mod oficial la folosirea exclusivă a limbii latine în cadrul slujbei: “… atât în sfânta liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturgiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda aşadar un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.” [4]
A treia sesiune s-a desfăşurat între 14 septembrie – 21 noiembrie 1964. Poate că a fost cea mai dramatică, deoarece şi-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate: trebuia a fi discutate şi revizuite 12 scheme nefinalizate în sesiunile anterioare. Dintre documentele adoptate amintim decretul despre ecumenism („Unitatis Redintegratio”), decretul despre Bisericile Orientale Catolice şi constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen Gentium”).

Relaţiile dintre foştii eretici şi Biserica Catolică
…. fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la botez, sunt încorporaţi lui Christos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.
Unitatis Redintegratio, cap I:3

În continuare Biserica Catolică se identifică a fi “Biserica unică a lui Cristos, (…) una, sfântă, catolică şi apostolică” [5] dar se recunoaşte că în afara Bisericii Catolice există biserici (referire la ortodoxia răsăriteană) şi „comunităţi bisericeşti” (protestante) care “nu sunt lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii”. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi se pot mântui, chiar dacă nu fac parte din Biserica Catolică. Această schimbare de paradigmă a făcut posibilă deschiderea Bisericii Catolice faţă de toate cultele creştine devenind promotoarea noului ecumenism. În conformitate cu actuala paradigmă, unitatea creştină este căutată acum prin dialog şi nu prin absorbţie ori fuziune (întoarcerea în staul).
A patra sesiune (14 septembrie 8 decembrie 1965) s-a desfăşurat într-un ritm alert pentru a definitiva multele din schemele rămase de dezbătut. De o importanţă deosebită este constituţia dogmatică despre revelaţia divină („Dei Verbum”) care depăşea teoria clasică a celor două izvoare ale revelaţiei. Conciliul de la Trent (1545-1563), ca răspuns la pretenţia protestantă a autorităţii singulare a Scripturii afirma în mod clar două autorităţi: Scriptura şi Tradiţia. Din acest motiv, Biserica Catolică nu avea nevoie să-şi justifice teolgia pe baza Bibliei. Acum, la Vatican II se afirma primatul Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia), dar care trebuie ascultat şi interpretat de către Biserică în lumina Tradiţiei.
Un alt document important a fost decretul privitor la libertatea religioasă („Dignitatis humanae”). În mod clar şi indubitabil Biserica Catolică devenea promotoarea libertăţii religioase (la nivel individual şi colectiv) oricare ar fi fost minoritatea religioasă implicată şi se detaşa de imaginea Inchiziţiei medievale. Este dealtfel o noutate, deoarece catolicismul tradiţional susţinuse o atitudine duplicitară, promovând libertea religioasă atunci când catolicii erau minoritari dar refuzau acest drept necatolicilor ori susţineau cel mult spiritul de toleranţă. La Vatican II se renunţă la pretenţia medievală de a apăra adevărul prin pedepsirea celui greşit şi se susţine libertatea de credinţă în conformitate cu conştiinţa proprie.

Efectele Conciliului Vatican II
După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului Vatican II, pe 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica Sfântul Petru şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc.
Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere, sau ignorare. Cea mai vehementă reacţie, a fost schisma lefebvristă, care l-a avut ca personaj principal pe arhiepiscopul Marcel Lefebvre. Adepţii acestuia au fost nemulţumiţi de reforma produsă în ritul latin. Lefevbriştii s-au rupt de Biserica Catolică şi folosesc şi astăzi liturghia dinaintea Conciliului Vatican II, aşa numita liturghie tridentină care este exclusiv în limb latină. (facultativă)
Schimbările generate de Vatican II nu ţin de fond deoarece problemele dezbătute nu au fost de natură dogmatică. La Conciliu nu a existat nici un grup şi nici o minoritate care să pună în discuţie o definiţie dogmatică a Bisericii Catolice. Vatican II a fost un conciliul pastoral, în care renunţă la condamnare şi se asumă o poziţie afirmare şi susţinere.
Odată cu Vatican II, Biserica Catolică şi-a însuşit o atitudine mai puţin reactivă cu o deschidere mai mare faţă de lume. Într-un cuvânt putem spune că şi-a însuşit proactivitatea – Biserica Romano-Catolică renunţă la poziţia exclusiv defensivă şi îşi asumă rolul de a fi o promotoare (la nivel social ori ecumenic). În realitate, Conciliul Vatican II a marcat doar începutul unei ere a schimbării în sânul catolicismului, care continuă şi astăzi [6].

Libertate religioasă
Cu privire la eretici, două lucruri trebuie să fie observate: unul, de propria lor parte, celălalt, de partea bisericii. De partea lor e păcatul, prin care ei merită nu numai să fie separaţi de biserică prin excomunicare, dar şi să fie separaţi de lume prin moarte. Deoarece e un lucru mult mai grav să corupi credinţa care dă viaţă sufletului, decât să falsifici bani, care sprijină viaţa temporară. De aceea, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt condamnaţi la moarte de îndată de autoritatea civilă, e motiv mult mai puternic pentru eretici, de îndată ce sunt dovediţi ca vinovaţi de erezie, să fie nu numai excomunicaţi, dar chiar şi daţi la moarte.
Toma de Aquino, Summa Theologica, II:11, art. 3
… persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil. Dignitatis humanae, cap. I.2

NOTE:

1. Doctrina infailibilităţii papale era în mod implicit recunoscută de Biserica Catolică fiind asociată cu cea a primatului petrin. Sunt indicii care atată că această dogmă a fost susţinută în mod explicit de Peter Olivi, un teolog franciscan din a doua jumătate a secolui XIII-lea. Vezi Brian Tierney, Origins of Papal Infallibility, 1150-1350, E J Brill, Leiden, Netherlands 1972, p. 93
2. La acest conciliu participau 2540 de episcopi în comparaţie cu 700 câţi au fost la Vatican I. Vezi Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language, Word Publishing, 1995, p. 461 şi urm.
3. Justo L. González, The Story of Christianity, HarperSanFrancisco Vol 2, 1985, p. 354
4. Sacrosanctum Concilium, cap III Reforma Liturghiei sacre, 36:2
5. Lumen Gentium, cap I:8
6. Adesea se vorbeşte despre “spiritul Vatican II” care implică o atitudine de deschidere şi dialog. Vezi New Catholic Encyclopedia “Vatican Council II”, McGraw-Hill, New York, 1967 p. 563.
http://naturepharma.mykatapulta.ro/